Ce proşti mai suntem amândoi!
Comori de plăceri dorm în noi,
Şi cum le-ar putea deştepta
O clipă din dragostea ta!
E oare-o virtute-a răbda?...
Cu zâmbetul tău mă-nfiori,
Stăpânul atâtor comori...
Eu ştiu că mi-ai da, dac-aş cere,
Tu ştii c-aş primi, de mi-ai da,
Şi totuşi răbdăm în tăcere,
Privind cum viaţa se trece
Pustie şi tristă şi rece....
Nu îmi aparţine, iar autorul nu mi-l amintesc
*** Francesco Petrarca
Publicat de
Îngera Fără Nume
De nu-i iubire, ce simt cu fiinţa?
Iar dacă e, din ce substanţă-i oare?
De-i lucru bun, de ce-i cumplit şi doare?
De-i rău de ce mi-e dulce suferinţa
De ce suspin, dacă mi-a fost dorinţa?
De n-am dorit-o, plânsul ce rost are?
O, moarte vie, blândă destrămare,
Cum poţi atâta, siluind voinţa?
Iar de-am voit, nevrednic sunt de milă.
Purtat de vânt, în luntrea mea fragilă,
Gonesc pe-o mare rea, lipsit de cârmă,
Cu gândul zbor, greşala mă răstoarnă,
Că nici mai ştiu ce vreau până la urmă,
Şi tremur vara, ard în miez de iarnă.
Iar dacă e, din ce substanţă-i oare?
De-i lucru bun, de ce-i cumplit şi doare?
De-i rău de ce mi-e dulce suferinţa
De ce suspin, dacă mi-a fost dorinţa?
De n-am dorit-o, plânsul ce rost are?
O, moarte vie, blândă destrămare,
Cum poţi atâta, siluind voinţa?
Iar de-am voit, nevrednic sunt de milă.
Purtat de vânt, în luntrea mea fragilă,
Gonesc pe-o mare rea, lipsit de cârmă,
Cu gândul zbor, greşala mă răstoarnă,
Că nici mai ştiu ce vreau până la urmă,
Şi tremur vara, ard în miez de iarnă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)