*** Francesco Petrarca

De nu-i iubire, ce simt cu fiinţa?
Iar dacă e, din ce substanţă-i oare?
De-i lucru bun, de ce-i cumplit şi doare?
De-i rău de ce mi-e dulce suferinţa
De ce suspin, dacă mi-a fost dorinţa?
De n-am dorit-o, plânsul ce rost are?
O, moarte vie, blândă destrămare,
Cum poţi atâta, siluind voinţa?
Iar de-am voit, nevrednic sunt de milă.
Purtat de vânt, în luntrea mea fragilă,
Gonesc pe-o mare rea, lipsit de cârmă,
Cu gândul zbor, greşala mă răstoarnă,
Că nici mai ştiu ce vreau până la urmă,
Şi tremur vara, ard în miez de iarnă.

2 comentarii:

Vicențiu Smădoiu spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Lorena Brumă spunea...

Nici nu prea știu ce să vă răspund, sincer. Mă bănuiți de niște chestiuni prea subtile. Chiar nu am cuvinte. Aceste versuri le-am transcris dintr-un jurnal personal al mamei, exact cu autorul pe care l-am găsit acolo, pentru simplul motiv că se pliau pe starea mea. Dacă dumneavoastră cunoașteți numele celui sau celei care "a reușit să obțină prin această variantă una dintre cele mai frumoase și reușite traduceri literare", vă rog să mi-l spuneți și promit să modific această postare de acum 12 ani. Departe de mine să-mi asum credit pentru munca altuia.