Ascuns


ai strâns zâmbete-n ghioc
când nu știam de mine
să-mi amintești mereu începutul.
iar mai apoi
ne-am găsit în furtună căutând lumina
căci prea am rătăcit
când verdele s-a întunecat.
tu știi? sunt mai mică
de fiecare dată când mă strigi
în alternanțe de ritmuri
pentru ca mai târziu să găsesc
crescând în mine aripi.
te rog nu te mai ascunde
în spatele tăcerii
pentru că mă pierzi în înțelesuri.
așa că hai să fim și să ne lăsăm
să nu uităm
să trăim în tine și în mine.

Secret


și s-au scuturat castanii
îngropând rămășițe de copii
pe drumuri de senin
ce se termină în apus
ca niște copaci ciungi
care stau și păzesc
câmpuri aurii.
în așteptarea altei ploi
ne-am pierdut
în fuga verdelui spre mai verde
iar caii pasc întunericul
să ne lase în lumină
pe când noi, în pântece de rău
ne aducem aminte
cum era să fim regi.
așa că… să ne înfășurăm
în fum de uitare,
regăsindu-ne mai frumoși
apoi zâmbind complice.

Îți cer scuze pentru aseară :)


Și de fiecare dată când îți ascunzi limitele în licori magice, mă suni să-mi spui că mă iubești, pentru că mereu voi fi acolo în nopțile în care ea nu te vrea și nu știe să te aline. Vrei să-mi vorbești despre ce-a mai rămas din noi, amintirile în care ne ucideam dragostea, ba în cuvinte, ba pe lame de cuțit, pretinzând că nu-mi faci reproșuri. Și-ți place să te chinui amintindu-ți cum eu știam să te arunc în sus spre nemărginire și cum întorceam spatele nepăsătoare, lăsându-te să te faci bucăți, de fiecare dată când te loveai de realitate. Chiar și așa, tot mă iubești în nopțile în care nu este ea lângă tine, să te parfumeze cu ființa ei plină de copilărie. Nu știe, nu-i așa? Nu știe să te piardă cu ea. Nu-i nimic. Are să-nvețe.
Și în fiecare dimineață când magia își risipește vraja te întorci la ea să-i spui că o iubești naiv, pretinzând că nu i-ai greșit cu nimic și jurându-i aceeași iubire fidelă pe care mi-ai jurat-o și mie și alteia și cine mai știe câte or fi fost. Îi vorbești despre câte puteți construi împreună doar pentru că există dragoste, fără să poți intui ce ar putea să te învețe ea. Și-ți place să te minți că nu mă cauți acolo unde am fost și nu mai sunt, dar încă nu te-ai vărsat de mine și te zbați ca un pui de vrabie care s-a pierdut de cuib, încercând să-și ia zborul de unul singur. Chiar și așa, tot mă iubești în zilele când te afunzi în aerul pe care ea îl respiră, sperând că te va respira și pe tine. Știi, nu-i așa? Știi că niciodată nu va ști să te iubească până în carne și până în suflet așa cum te-am iubit eu. Nu-i nimic. Are să-nvețe.

Și în fiecare zi când îmi port grijile, mă gândesc că nu doresc nimănui să trăiască lângă un el care pe timp de noapte iubește o alta, iar pe timp de zi o iubește pe ea. Și nimic mai mult. Viața este prea scurtă și prea plină să ne pierdem în magii la ceas de noapte.

Veșnic și pururi


să ne ascundem după monitoare
îngropând emoții în tastaturi,
căci mutăm lumile din loc
atunci când suntem față-n față.
e mai ușor să râzi și să plângi        
în semese-uri trimise când plouă
decât să ne udăm paltoanele
și-așa grele de atâtea secrete.
iar când zăpada va avea
din nou 10 centimentri
să ne regăsim aceeași noi
în fața casei verzi
căutând țumburuci pe cutii galbene.

să ne păstrăm imprevizibili
în continuă definire
ca niște copii prostuți,
când tot ce va rămâne
va fi un tu și-un eu
veșnic domniță idealistă
pururi tânăr derbedeu.

palmat


ne-am jurat în crenguțe de cireș
iubirea
ca doi copii flămânzi
ce rătăcesc în ploi
ascunzându-și regretele în buzunare.
și ne-am legat unul de altul
cu brățări de nu-mă-uita
să nu ne mai pierdem
printre necunoscuți.
acum când ne găsim
doar în flori de tei
pe asfaltul cald de mai
ne furăm săruturi din priviri
așteptând să fim amanți.

tu crezi în ozn-uri?


am râs isteric
când m-ai chemat într-o dimineață
să căutăm în praf de stele
extratereștri.
nu credeam că poți să te pierzi
printre galaxii desenate.

apoi, mi-ai prins mâna
când rătăceai în noapte
căutând guri
care să-ți potolească dorința
fără să te alini.

mi-ai explicat în cești de cafea
cum stă cu fizica
și mi-ai spus să nu râd
de ceea ce nu știu.

acum când numărăm în beri
începuturi de prietenii
te întreb:
tu mai crezi în ozn-uri?

în somn


mă bucur ca un copil
care se agață de baloane
atunci când îmi cauți porii
să ne jucăm în culori
de-a v-ați dormitelea
când în ritm de aceeași clipă
ne împreunăm palmele căuș
odihnind gânduri grele
pe cuțite ce curăță timpul
de amintiri
în crepusculi să ne căutăm
când mă-nfășoară frigul
să aprinzi și să stingi
ochiul
în care îmi scutur visele
de somn
și să nu știi să aduni
în suflet golul
când tot ce-a mai rămas
e scrum.

Iubite, uite, au înflorit castanii!


s-au aprins în suflet liniști în verde
ai simțit?
iubirea e strâmbă dacă o privești de după copaci
prin lentile neșterse.

curg din tine până la lună
mă scurg din lumină
și mă adun în planete
la picioarele unui zeu ce nu-i al meu.

Iubite, tu, pierde-mă cu fericiții
și nu-mi zâmbi în taine
primește-mi marginile-n tine
și plămădește-mă-n ecou.

Of, Iubite, uite, au înflorit castanii!
au curs în verde peste noi…
în taine ne-nfășoară luna
e altceva. e totul nou.

Haide!


Să ne despletim
Bucată cu bucată
În azi și mâine.

Să ne ancorăm
În nord
Fără să privim
Apusul.

Să ne chemăm
Și să ne ascundem
În palme.

Să trăim
În vise timide
Bucuria
Veșnică.

În timp nemărginit


Ne-am topit în vibrații de început
ale unor ființe care își găsesc refugiul în stele.
nu știam că voi rămâne cu luna stinsă.
timpul ne atârna greu pe umeri,
dar ne-am purtat pașii în dimineața unei șanse,
mestecând lacomi secrete.               
acolo s-a terminat ieri și a început totul.

Ne-am reparat singuri regretele
și ne-am îmbătat în cuvinte,
iar când plecam,
găseam ca odinioară,
singurătate.

Mi-ai șters amintirile de praf
și le-ai ordonat în sertare,
să-ți faci loc,
să-ți odihnești întoarcerea
pentru încă câteva mii de zile.

Te pierzi la pas
în căutarea eului,
mințindu-te că ești prea slab
și prea slab…
nu vezi cum te așteaptă
în jumătăți de oră?

Mă găsesc la umbra cuvintelor
rescriind aceeași poveste
în care am sfărâmat copilării.
nebunule de fericire,
învață-mă să uit
fără sfârșit, fără-nceput!


Altceva

„Good morning, sunshine!”, îmi spuse el zâmbind, în timp ce eu îmi dezlipeam genele ușor, ca un fluture somnoros scăldat în lumină. „Bună, Dimineața mea plină de taine!”, îi răspunsei eu, zâmbindu-i și îmbătându-mă pentru un moment cu toată ființa lui.
Era altceva. Era totul nou și era mult prea frumos ca să vreau să mă dezmeticesc. La fiecare pas pe care îl făceam alături de el o nebunie de emoții mă zăpăcea și acesta era drogul meu, trăirile multe și în contradicție. Refuzam, în sinea mea, să văd cealaltă bucată din altceva-ul care ne-a adus din nou împreună. Preferam să mă amăgesc spunându-mi cât mai des că totul e în mintea mea. Și câteodată funcționa. Îmi luam doza zilnică de zbucium și eram fericită. Poate încă sunt fericită. Poate… Ideea e că, încă, mă zbucium.
 Și tu te amăgești cu trăirea în prezent, când, de fapt, ești atât de prins în capcane ascunse în trecut. Chiar și așa, continui să mă fascinezi și să mă năucești în constelații. Nu-mi place să vorbesc și să mă rătăcesc în teorii, dar aș învăța și asta pentru tine. Și nu e un compromis. E doar o etapă prin care mi-aș dori să trec, căci altfel nu-mi explic combustia din mintea mea, de fiecare dată când îți sunt în preajmă.
Ți-e frică de tot ce-i omenesc și mă amuz teribil. Suntem atât de diferiți… pentru că mie nu mi-a fost niciodată teamă de inevitabil. Fiecare acțiune implică, prin definiție, anumite elemente. Așa că atunci când pornești la un drum pe care l-ai voit, îți asumi responsabilitatea pentru orice va urma, presupunând că ai conștientizat toate elementele acțiunii. Nu da înapoi, drumul e mereu înainte.
Zâmbesc. De ce? Pentru că mă îndrăgostesc și pentru că îmi era dor. Zâmbesc pentru că realizez că intuiția nu mă înșeală nici acum. Zâmbesc pentru că oricât de rău ar fi, tot bine e.
Sunt deschisă spre nou, spre vechi, spre orice ar putea să mă învețe ceva. Sunt deschisă și vulnerabilă și nu-mi este frică. Și iar zâmbesc pentru că în vulnerabilitatea mea sunt atât de puternică. Cu inima sus pășesc înainte și nu mă opresc. Cât de lung va fi drumul? Cât de greu va fi? Și cât de ușor mi se va părea mie?
„Noapte bună, licurici!”, i-am spus pitindu-mă în cotloanele somnului, legănată de mormane de gânduri încâlcite, amintindu-i că noaptea-i cel mai bun sfetnic. „Good night, baby!”, mi-a răspuns lăsându-se pradă somnului fără de vise.
Mâine va fi o altă zi…