bărbați-poveste. bărbați-poezie.

de ce te atrag doar ăștia ciudați?
pentru că îi pot povesti
pe cei pe care îi iubesc îi transform în poezie
dar nu ajung să le spun niciodată
.

poem cu păcate III

hai scrie-ți și tu numele pe țâțe

fă-ți loc printre ceilalți

de parcă nu știi că

nopți de-a rândul am murit puțin câte puțin

în sângele altor cai

nu vreau să te îngropi în carnea mea

e un singur loc rămas liber

nu vezi că-s prea puțină

pe corp colecționez gesturi neterminate și nume

în cuibar de coapse liniște

nu poți convinge trup de femeie

cu mâini care au tot curvit

ar trebui să știi

păcatele se spală numai cu vin

hai caută în preatârziu ai să găsești ruine

sunt femeia ce-și poartă păcatele

în locul cerceilor lipsă

crede-mă

cu o gură nesătulă n-ai să spargi ziduri

doar sentimente

de pe buze curgeau liniștea neliniștea

în suflet cod galben de ploi

în piept sculptate necuvintele

pe geamuri număram respirații

hai scrie-ți numele

și pierde-mă.

life in mono

o zi ca toate celelalte
cerul nu-și mai coboară sforile
eu am pus sentimentelor cătușe

m-am oprit la marginea visului
și am înjurat așa cum am văzut în filme
nopți de cafea și muzică franțuzească într-o crâșmă verde

o zi ca toate celelalte
fără hărți pe geamuri aburite
într-o bucătărie mult prea mică pentru lumea dintre noi
spuneam că ne vom da de urmă în orașe paralele
dacă ne pierdem unul pe celălalt pe drumuri încâlcite

o zi în care inevitabil ne-am pierdut
dansez printre uși am uitat și cum să te urăsc
ceață și tăceri dresate
o zi ca toate celelalte

loc lipsă

nu mai știu să mă arunc în gol
m-am așezat pe margine de timp
întrebările mi-s descusute de gura lui
să nu mă spânzur de răspunsuri

am fost femeie
făcută din bucăți de evă
și-o coastă de bărbat

incomplet
a împachetat anotimpurile cuvintele
s-a făcut nevăzut
în urmă a lăsat ceață și-o cafea
nu am cu cine să o beau

lipsește
l-am smuls dintre coaste
seară de seară retrăiesc tăcerile ultimei convorbiri
sentimente claustrofobe adânc rătăcite într-o cușcă de vene
adânc închise în piept adânc în mine

sunt evă fără o coastă
incompletă
închisă într-un oraș decolorat de roșu
nici drumurile nu mă mai recunosc

Jurnal de toamnă și de despărțire

1.
prietenia a murit pe buzele unui sărut
n-ai simțit atunci
poate doar eu
știu că am fost lucidă
nu înainte și nici după
ci exact când am hotărât să omor povestea

ai fost complice
așteptând cine-știe-de-când
momentul
să murim sau să ne sărutăm
sau poate amândouă

era toamnă atunci
e toamnă încă

2.

între noi a crescut un oraș
bucăți de trotuare mi-au acoperit ochii
borduri margini de pleoape le calci fără să știi cum te privesc
o piatră mi-e inima - tu o lovești cu piciorul în drum spre casă
ai uitat să ajungi la mine

nu mai plouă
tramvaie ne poartă din A spre B niciodată pe mine spre tine
sau invers

un balcon
la capăt de drum
niciun răsărit

acum văd
din mine a crescut un oraș

3.
aici e toamnă continuu
iarna nu îndrăznește să apară printre betoane ude

de tine nu mai știu
nici că ești bine nici că ți-e dor
de parcă te-ar fi înghițit ceața cu uitare cu tot

ți-am mai trecut prin fața casei
pustiu
doar zgomot de tramvaie deși stai în câmp

m-am închis în toamna asta ce nu mai plouă
nu aștept și nu caut
din când în când ard amintiri

știi... aici la mine e toamnă continuu
anotimpul despărțirii noastre
nici măcar rămas bun nu ne-am spus
doar
noapte bună.

povestitorului II

se apropie ziua aia nenorocita in care am nevoie de tine
sa nu-mi spui povesti de data asta
asculta-ma

mi-am dat seama ca povestile ma plictisesc
in schimb imi plac intamplarile ma tin in viata
dar tu stiai asta deja stiai
sunt o mica psihotica mereu in cautare de emotii

uite aici nu sunt stele sunt numai nori
cerul ala vazut de noi a ramas exact unde l-am lasat
sprijinit de o vara cu stele alunecand in lanuri de porumb

aici ploua mereu cred ca in orasul asta se naste ploaia
nu seamana cu orasul rosu

din nou ai avut dreptate
aici si eu nasc poeme odata cu ploaia sa nu ma ratacesc
sunt prea multi nori

hai vino si asculta-mi povestile cu patrufoi
vremea e perfecta pentru inca o dezamagire
ploua mereu ti-am spus
iar eu lacrimi nu mai am

anotimpul păcatelor neiertate

ştiu bine deşi nu ştiu nimic
plin de metafore
mi te-am făcut dumnezeu
în dimineţile în care soarele răsărea de după trotuare

iubirile noastre pleacă şi nu mai vin
te părăsesc în trup de ceaţă al toamnei
făcând culcuş în inimă pentru rămas bun

atâta linişte în oraşul roşu
ca-ntr-un altar
fără răgaz să desprind clipele netrăite
de pe cruce

sunt bolnavă de o dragoste necuvântătoare
faţă de un dumnezeu neîmblânzit

lasă-mi pielea amintire
să ţină cald sufletului uscat.

trebuie să-ţi cumpăr un semn de carte

cafea pe post de drog
şi cea mai lungă dintre nopţi
muncitorii ne-au alungat spre casă

tu ai furat ploile şi le-ai închis într-o cutie
cu geamuri care transpiră privindu-ne cum
ne certăm şi ne luptăm în tăceri
sau poate cutia transpiră sau poate plouă
sau poate tu transpiri
sau
poate

în cutia ta plouă mereu
necuvintele noastre cresc ca nişte buruieni pe un câmp
la margine de lună

în cutia ta e noapte plină de păcate nefăcute
se înteţesc
le văd arzând în ochii tăi
zâmbeşti şi mă citeşti aşa cum l-ai citit pe bukowski
în trei părţi

întâi mă atingi pe obraz
aşa cum ţi-ai trecut degetele pe litere
prelungindu-le spre mine sau spre alta

apoi îmi întinzi fierbințeala
cum ai mângâiat coperţile albe
strecurându-mi mie emoţiile când mi-ai luat ţigările
şi le-ai ascuns în piept

în final îmi îndoi gândurile
cum ai îndoit paginile să nu uiţi
să nu uit

eu am născut poeme

acum ştiu că toate ploile care-mi bat în fereastră
sunt ale tale
evadează din cutie sau poate tu le trimiţi
eu nu ştiu ce să fac cu ele
iar cărţile tale au rămas la mine

trip cu ploaie

 eşti doar un străin în faţa căruia astăzi am plouat mai mult
ca o zi din aia rătăcită printre multe altele
m-am revărsat stângaci refuzând dansul ăla fluid
doar am plouat mai mult. maşinal.
a. şi m-am încolăcit de nişte adâncuri umede găsite în poşetă

eşti doar un străin într-o cutie
dar ai răscumpărat păcate de prieten
e un fel de solidaritate masculină o mână spală pe alta iar pe a ei
o face tremurândă

eşti doar un străin cu un pix şi o hârtie
care şi-a pierdut echilibrul din mine în timp ce mă învaţa să dresez
netăceri
în noaptea în care eu plouam mai mult decât dansam
sau orice altceva

aceleaşi drumuri greşite.
şi uite aşa am refăcut punctele cardinale.

au construit un oraş

acum trei ani şi-au dezbrăcat gurile de cuvinte

şi au închis sentimente într-o îmbrăţişare de paltoane negre

îmi amintesc

au făcut acelaşi lucru şi anul ăsta când au închis timpul în palme

iar inimile au început să se revolte la auzul altor nume

au construit un oraş roşu pentru psihotici

cu drumuri greşite şi încâlcite într-o cale lactee

unde e mereu vară iar zilele apun în cafea

unde stelele cad într-un lan de porumb

iar noaptea nu se satură de palme peste fund

în oraşul lor

sufletele se aruncă de la balcon

iar lacrimile se adună în filme

toamna cântă ploios în ferestre de chat

iar ei aruncă sâni unul în altul ca şi cum s-ar bate

cu bulgări de zăpadă

au construit un oraş roşu pentru psihotici

unde păstrează vara în cafeaua de dimineaţă

povestitorului

azi am nevoie de tine

să-mi spui poveşti cu feţi-frumoşi

şi ilene cosânzene

eventual ilustrate

am nevoie de tine şi de poveştile tale

magia a dispărut din prezentul meu

s-a îmbătat aseară şi s-a rătăcit nu ştiu pe unde

apoi m-a sunat şi a început să-mi ţipe blesteme

sunt o scorpie tu ştii tu mă cunoşti

ştii că nu-ţi cred poveştile

dar azi am nevoie de ele

pentru că în mine există o copilă

căreia îi plac poveştile inventate

azi vreau să fiu copilă

iar tu să-mi fii povestitor

să-mi spui despre hoţii de inimi

despre curvele fericirii

despre ispite cu fluturi în stomac

vreau să-mi spui poveştile alea cu adevăruri

azi vreau să ştiu că nu sunt singura

azi am nevoie de tine

să-mi spui povestea

iarna asta

într-o zi o să-ţi mănânc inima sau o să-ţi tai vreo arteră importantă

zâmbi el cu jumătate de mustaţă

şi-o să fac asta numai pentru că ştiu că-mi vei sfâşia sufletul

fără pic de milă

e în regulă iubire îi răspund

dar mai întâi de toate îngheaţă marea pentru mine

trebuie să ştiu că meriţi să te iubesc până la nefiinţă

îmi place să văd femeia din patul meu

ca într-o mare îngheţată îl completez eu obsesiv în gând

în schimb îi spun că are o părere prea bună despre el şi că

nu-i nici un fel de superman

zâmbeşte din nou cu cealaltă jumătate de mustaţă

apoi încremeneşte

el însuşi

ca marea îngheţată

un vers îmi răsună prin cotloane

„tu ştii că iarna tu eşti marea mea”

mamă

iartă-mă

nu pot opri răul să-mi crească în pântec

şi am început să vomit cuvinte

iartă-mă că nu eşti mândră de mine şi că în fiecare zi realizez că sunt

neîntreagă

ştiu că-i vina mea

îmi lipsesc mâinile probabil le-am uitat prin vreun pat

o buză am lăsat-o tipului creţ să o pună la presat

o pleoapă mi s-a topit pe obraz la ultimul bocet

când îmi căutam paşii rătaciţi prin crâşme

iar inima o mamă inima mi-a rămas zidită în pieptul

soţului meu

sunt numai bucăţi mamă şi îţi cer iertare

căci tu m-ai născut întreagă