M-am îmbolnavit...

Da! M-am îmbolnăvit de nostalgie autumnală... şi acum încerc să mă vindec urmând un tratament cu plimbări lungi prin ploaie, ceaţă sau soare dulce-amărui. Nu am să mă vindec, ştiu! Asta până când sufletul meu nu va intra în iarnă şi va îngheţa, ca mai apoi în primăvară să prindă viaţă din nou... intact... Dar iarna e încă departe...
Mi-e dor... de un Vis... pe care îl visez zilnic. Mi-am întipărit adânc chipul lui în suflet şi doar aşa reuşesc să râmân în viaţă... Chiar dacă fericirea mea intră în depresie câteodată... reuşeşte să depăşească momentele, antidotul-speranţă dând rezultate neaşteptate...
"A fost cumva al sorţii har, /Megieş al inimii gingaşe /Să-ţi fie el o clipă doar?"... şi Doamne... cum reuşeste acest Vis să-mi înlănţuiască somnul... şi să mă tortureze cu cioburi de aduceri-aminte... Câteodată mă trezesc... şi doar gândul că voi adormi din nou mă fiinţează...
Culeg silabe de dor din aduceri-aminte... pe care le adun în poezia sufletului... El e stâpân pe sufletul meu... şi-mi citeşte şoptit poezia... încât... vocea lui blândă şi dulce mi s-a tatuat pe auz...
Doamne cum îl iubesc!... din prima clipă în care am îndrăznit să-l visez...
Va rămâne Dulcele Meu Vis, Taina mea... pe care doar copacii şi Luna din nopţile noastre mi-o ştiu şi mi-o veghează...