Întrebările sunt durerea mea

Este ciudat. Am început să scriu pe blogul ăsta doar din dorința de a publica undeva scriiturile mele (poezioare, proze scurte), iar acum realizez că l-am transformat într-un soi de jurnal. Un lucru care nu pot spune că îmi place, dar nici că-mi displace. Nu-mi explic nevoia de a mă adresa cuiva. Mă gândesc și la jurnalele pe care le țineam în copilărie și adolescență. Erau scrise pentru a fi citite, nicidecum nu erau ceva intim, doar al meu. Acum fac un lucru extrem. Mă expun, așa cum sunt, în fața tuturor, deși sunt o persoană sensibilă și foarte vulnerabilă. Asta mi se pare o contradicție amuzantă chiar.
Sunt singură acum în apartamentul pe care-l urăsc. Îi mulțumesc lui Alex că mi-a ținut companie vreo două ore, chiar dacă a fost virtual. Nu am chef de dormit, nu am chef de filme, baie am făcut, de mâncat, am mâncat. Mi-a mai rămas să scriu. De ce am renunțat la poezie, din nou? De ce Ștefan a putut să mă determine să aduc din nou cuvântul în viața mea, iar acum, l-am pierdut din nou? Am și răspuns. Pentru că nu mulți apreciază, nu mulți înțeleg. Bogdan era genul de persoană care mă inhiba. Nu a acceptat niciodată manifestările mele lirice. Îmi spune că ”am stări” sau că ”vorbesc din cărți, iar viața nu-i așa”. Tare mult mă întrista asta. Și totuși am stat cu el 3 ani? De ce?
Daniel apreciază ce fac, dar nu înțelege. Caută înțelesuri care nu sunt, ceea ce nu ar fi un lucru rău, dacă nu m-ar secătui cu întrebări, cu suspiciuni. Deși m-am străduit să-i explic că realitatea, uneori, chiar nu are treabă cu ceea ce scriu, el nu înțelege. El este pragmatic. Vrea înțelesuri concrete și, eventual, care să-și găsească un corespondent în realitate. Sunt sigură că dacă va citi aceste rânduri îmi va spune că vrea să ne despărțim, pentru că el nu vrea să fie un obstacol pentru mine, în nici un sens.
Și încă îmi doresc să scriu. Încă îmi doresc să pot să fug în lumea mea frumoasă, chiar dacă era mereu învăluită în fum de țigară și avea aromă de cafea nocturnă.
Îmi amintesc cu drag cum nu dormeam nopți întregi și scriam cu disperare. Storceam fiecare strop de durere din mine și... Doamne! cât de frumoasă era durerea mea, cât de dulce, cât de mult îmi plăcea... Acum, oricâtă durere aș aduna, îmi pun doar întrebări. Doar asta mă macină. întrebările...
Atât...