fără nume

a scrie pe blogul personal devine un soi de obligație la un moment dat? obligație față de tine? față de cititorii tăi? la urma urmei, cine mă citește?

nu știu în ce măsură am scris vreodată pentru alții. cel mai mult am scris din dorința de a-mi consuma cuvintele, bune sau rele. uneori am vrut să las urme pentru alții, cred că din lașitate. mi-a fost frică să o fac în mod direct. nici nu știu de ce scriu asta acum. de fapt, știu. m-a enervat cineva cerându-mi insistent să scriu pe blog.

ai dreptate. nu ține de inspirație. pot să scriu și când nu sunt inspirată, cum e cazul de față, dar ce rost? doar să înșir cuvinte...și ai dreptate. am despre ce să scriu, am și inspirație, dar uneori sunt prea leneșă, alteori nu vreau să împart cu nimeni.

cuvintele nu mai urlă în mine ca altădată. au amuțit și de atunci sunt tristă. unii sunt triști și ei pentru mine. alții sunt indiferenți, dar cei mai mulți, nu realizează.

nu sunt fericită fără cuvinte. din contra. dar simt că nu pot. nu mai pot. sau poate nu vreau. poate sunt egoistă și consider că grigore din bucurești nu trebuie să știe ce fac eu. poate grigore, ăsta, nu merită cuvintele mele. am realizat că blogul ăsta a devenit la un moment dat punctul meu slab. prea mulți mi-au spus:
- noroc de blog, așa aflu ce mai faci
- blogul ești tu
- pe blog e afișată viața ta din ultimii doi ani...
etc etc etc
nu cred că asta îmi doresc. spun nu cred, pentru că nu știu ce îmi mai doresc.


acest post fost scris pentru cosmin, care a insistat foarte mult să scriu. știu că nu ai intenții rele. poate încerci să mă motivezi, dar uneori trebuie să respecți faptul că nu am chef sau nu pot sau nu vreau. aștept cerceii :D