Să-ți spun despre cea mai frumoasă zi...

File din jurnalul unei extraterestre

Cea mai frumoasă dimineață a fost când m-ai luat de mână și mi-ai spus: „Hai să mergem!”. Eram fericită și nu puteam să realizez ce mi se întâmplă. Te-am întrebat contrariată unde, iar răspunsul a venit la fel ca și invitația: „Nu știu, oriunde, altundeva!”. Nu-mi încăpeam în piele de atâtea emoții adunate și încercam să memorez cât mai multe detalii să te pot păstra lângă mine chiar și în cazul în care ai fi fugit.

Am ieșit afară... încă năuci de atâta noapte și era lumină. Și ningea... atât de timid și atât de frumos. Mi-ai vorbit despre nimicuri, dar mă țineai de mână. Nu-ți poți închipui ce poate fi în inima unei îndrăgostite atunci când cel pe care îl iubește în toate felurile posibile o ține de mână ferm, dar tandru... Mi-era frig și poate și ție îți era, așa că ți-am băgat mâna în buzunarul paltonului. Deși era strâmt, am încăput, amândoi. De parcă buzunarul era croit exact pe măsura mâinilor noastre, pentru palmele noastre căuș.

Aș fi mers oriunde cu tine și-mi doream ca drumul să nu se mai termine. Nici ziua, nici noaptea, nici ninsoarea...

Am urcat scările spre locul unde e mereu noapte. Vroiai un suc sau poate o cafea... Eu te vroiam doar pe tine. Nimic altceva nu-mi trebuia. Și m-am bucurat că în dimineața aceea noaptea se terminase chiar și în locul unde e veșnică.

Te vroiam în lumină... Și am ieșit afară din nou... Și frigul m-a zgribulit și m-a trezit. Nu visasem. Încă mă țineai de mână, erai lângă mine.

Ne-am continuat drumul discutând nimicuri, râzând la vitrine, tu făcând glume pe seama papucilor mei albaștri, eu vorbind despre extratereștri.

Și ne-am oprit la o cafea... acolo unde toate zilele încep, acolo unde amintirile se adună...

Nu știu dacă ai băgat de seamă, dar iubirea asta s-a consumat doar între scânduri.

Te trezeai treptat și te speriai tot mai mult... Încercam să ignor și să nu mă sperii și eu. Încă eram fericită! Și mi-ai vorbit despre un nene pe care mi-am dorit din tot sufletul să îl bat. Te rănise... în vorbe, dar te rănise.

Dragul meu, strânge în suflet doar cuvintele acelor oameni care te ajută să crești, să urci mai sus. Suntem atâția care te apreciem și te susținem, iar un nemulțumit nu poate fi decât un lucru bun. Ce faci tu e ceva nou și stârnește un soi de controversă, iar prin asta vei rămâne în memoria celor care te ascultă.

Nu știu cât am reușit să te încurajez sau să te alin, dar îmi doream să știi că pentru cineva tu ești totul și restul ar fi trebuit să nu conteze.

De data asta, te-am chemat eu. Vroiam să mai rup o bucățică din tine pe care să o ascund undeva adânc și pe care să o regăsesc în momente ca acestea, când stau și îți scriu. Și am reușit. Dar nu mi-a fost ușor, pentru că tu mă vrei, dar numai în negații.

Cea mai frumoasă dimineață a fost când am putut să te privesc cum dormi. Atât de real, atât de tu... agitat, frumos, copil, fricos, nehotărât, ciudat... și aș putea continua. Nu știu cât contau lucrurile astea pe care le găseam și le observam fascinată în tine, pe cât conta că atunci, dimineața, erai al meu, numai al meu. Am încercat și eu să dorm, dar eram prea emoționată. M-am întors pe toate părțile... Și tu erai tot acolo, iar eu eram cea mai fericită.

Știi? La un moment dat mă dezlipisem de tine de frică să nu-ți tulbur somnul, dar tu... m-ai căutat cu mâna, m-ai cuprins și m-ai lipit de tine. Am tresărit înfiorată și am zâmbit.

Nu avem nimic împreună, decât o iubire, pe care nu pot și nu vreau sa o numesc altfel, consumată în nopți năucite de beție. De aceea mi-am dorit să memorez cât mai bine acea dimineață, ziua aceea...

M-ai amăgit atunci spunându-mi că nu va fi ultima. Știi? Eu încă mai aștept... J

Apoi te-ai trezit buimac, în pat străin, eu toată un zâmbet, dar în același timp timorată. Mi-era teamă că te vei ridica și vei pleca. Dar nu. Ai rămas, din nou. Parcă dinadins ai făcut în așa fel încât să-mi oferi cea mai frumoasă amintire. E ciudat, nu-i așa? Cu cât de puțin poți mulțumi o femeie...

Și am fost doi copii plini de temeri și întrebări..., dar ne-am jucat, am râs, am vorbit, am căutat soluții și răspunsuri, apoi am fugit de ele... Mi-ai dat dreptate! Nici acum nu știu în ce privință, dar inima îmi crește doar la gândul că mi-ai dat dreptate. Și iar ne-am jucat și m-ai sâcâit de-mi venea să te bat! Sunt sigură că și acum știi că nu suport să mi se atingă nasul.

„Tu ce vrei?”

„Vreau ceva, așa cum este... Frumos...”

Nu știu dacă am reușit să am ceva frumos, în schimb, am o dimineață, aproape o zi, în care tu ai fost al meu, iar cel mai important, te-am simțit al meu.

O păstrez în suflet, în mine ca pe cea mai frumoasă amintire, dimineață unică printre nopți. Și nu pot decât să sper că ceea ce ai simțit atunci se va împlini și nu va fi ultima.

... fraiere!

Semnez: Un Ozenel