Tot timpul mi-a fost frică să nu dezamăgesc. Să nu mă dezamăgesc pe mine, pe mama, pe tata, pe bunica, pe dirigă, să nu-mi dezamăgesc prietenii. Cred că dezamăgirile apar, uneori, inevitabil, atunci când așteptările sunt prea mari. Sufletul există și nu este ascuns sub măști. Trebuie doar să vrei să-l vezi. Cum e și cu adevărul. Indiferent de minciuni, adevărul se separă ca uleiul de apă.
Sunt dependentă… de cafea, de țigări, de cola, de alcool, de îndrăgosteli, de haine, de prietenii mei. Și sunt conștientă de adicțiile mele. Am învățat să mă accept, să nu mă mai consider vinovată la fiecare pas pe care îl fac, am învățat să mă temperez, să mă educ, să mă iubesc așa cum sunt și să trăiesc cu mine și cu excesele pe care le fac. Da. Tot timpul m-am aflat în căutare fără să știu ce anume caut și acum vreau să finalizez. Căutarea mea să aibă un sfârșit, fericit sau nu. Trebuie!
Mereu am avut o problemă cu oamenii. Pe lângă faptul că mă atașez foarte greu de oameni, atunci când mi se întâmplă mă simt datoare să fiu altfel de cât sunt. Să nu-i dezamăgesc. Ai idee cât de greu este? Cât de obositor? Nu știu dacă știi… dar eu m-am săturat câteodată. Chiar și acum. Nu știu de ce mă simt datoare să-ți răspund.
Știu că sunt judecată. Dar nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă. Sunt așa cum sunt. Dacă va trebui să dau cuiva explicații acea persoană voi fi eu. Culorile s-au pierdut, iar eu… eu mă voi regăsi. Pentru că mi-am propus. Pentru că trebuie. Pentru că se apropie ziua când va trebui să-mi ofer explicații.
Așa că… „nu te mai uita la mine cu ochii aștia goi, mai bine învață-mă să adorm zâmbind… Și… iubește-mă așa cum sunt.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu