Caramizi de gand la inceput de toamna

Vremea era cetoasa, usor imbibata de poezie. Ma lasam mangaiata de ploaia marunta de toamna, priveam asfaltul ud si incercam sa-mi imaginez pe care milimetru a calcat El. Oare eu nu-i urmam pasii? Insa cum as putea sa calc pe urmele unei fantasme?
Ma opresc pe o banca si chipu-mi diform ce se oglindea intr-o baltoaca ma face sa ma rup de lume si sa-mi fac ordine in ganduri si suflet. Acum ma urasc. Ma urasc pentru ceea ce sunt, gandindu-ma la ceea ce as fi putut fi. Ma urasc pentru ca o clipa din mine nu e egala cu o clipa din El. Ma urasc pentru ca sunt Lorena si nimic mai mult.
Si totusi...
Ma iubesc pentru ceea ce sunt si nu pentru ceea ce as fi putut fi. Ma iubesc pentru ca stiu sa traiesc ca nimeni altcineva clipa din mine si pentru ca nu am idee cum ar putea-o trai El. Ma iubesc pentru ca il iubesc si pentru ca stiu sa-i arat acest lucru in mii de feluri, numai cum vrea El sa il iubesc nu o voi putea face vreodata. Ma iubesc pentru ca sunt Lorena si nimic mai mult.
Ma gandeam ca marea mea obligatie e sa fiu eu insami, pentru ca doar atunci voi putea spune ca m-am nascut cu adevarat. Trebuie sa refuz sa joc in viata roluri de figurant si sa trec peste faptul ca cel mai mult ma incomodeaza la altii calitatile pe care eu nu le posed, facand ceea ce imi place si placandu-mi ceea ce fac. Incerc sa ignor snobii din jurul meu, niste costume elegante, dar fara fiinta umana inauntru, care au drept scuza "Sunt si eu om!", in loc sa o foloseasca drept carte de vizita. Poti sa canti si sa joci, insa ma irita de-a dreptul cei care joaca dupa cum li se canta pentru a salva aparentele. In fond, nu toate cuvintele framantate sfarsesc materializandu-se in idei.
Aud o voce:"Fii ceea ce vrei sa devii!", imi continuu meditatia si imi inventariez visele si nu pot pricepe de ce, de fiecare data la numaratoare imi iese unul in plus...