Ascuns

ai strâns zâmbete-n ghioc

când nu știam de mine

să-mi amintești mereu începutul.

iar mai apoi

ne-am găsit în furtună căutând lumina

căci prea am rătăcit

când verdele s-a întunecat.

tu știi? sunt mai mică

de fiecare dată când mă strigi

în alternanțe de ritmuri

pentru ca mai târziu să găsesc

crescând în mine aripi.

te rog nu te mai ascunde

în spatele tăcerii

pentru că mă pierzi în înțelesuri.

așa că hai să fim și să ne lăsăm

să nu uităm

să trăim în tine și în mine.

Secret

și s-au scuturat castanii

îngropând rămășițe de copii

pe drumuri de senin

ce se termină în apus

ca niște copaci ciungi

care stau și păzesc

câmpuri aurii.

în așteptarea altei ploi

ne-am pierdut

în fuga verdelui spre mai verde

iar caii pasc întunericul

să ne lase în lumină

pe când noi, în pântece de rău

ne aducem aminte

cum era să fim regi.

așa că… să ne înfășurăm

în fum de uitare,

regăsindu-ne mai frumoși

apoi zâmbind complice.

și e toamnă iar...

și miroase a frig și abia aștept să-mi scot fularele și mănușile de la păstrare. abia aștept să mă plimb și să mă minunez de culori și de mirosuri. și să mi se pară că orașul acoperit de praf are mai mult farmec toamna.
și voi porni pe străzi și mă voi pierde în mulțimi de oameni agitați și năuci. și îi voi analiza și pe față voi avea același surâs de mulțumire și împlinire.
doamne, cât ador toamna! nu știu de ce, dar în octombrie, mereu mă simt mai fericită, mai întreagă, mai Lorena decât în alte luni. în octombrie am mereu o poftă nebună să iubesc... să mă știu iubită, să visez, să mă bucur de orice...
de ploaie, de vânt, de ceață, de brumă, de frunze, de atâtea culori, de atâtea senzații, de atâtea dorințe...

Voi nu iubiți toamna? Nu-i așa că orașul e adorabil în octombrie?