„Good morning, sunshine!”, îmi spuse el zâmbind, în timp ce eu îmi dezlipeam genele ușor, ca un fluture somnoros scăldat în lumină. „Bună, Dimineața mea plină de taine!”, îi răspunsei eu, zâmbindu-i și îmbătându-mă pentru un moment cu toată ființa lui.
Era altceva. Era totul nou și era mult prea frumos ca să vreau să mă dezmeticesc. La fiecare pas pe care îl făceam alături de el o nebunie de emoții mă zăpăcea și acesta era drogul meu, trăirile multe și în contradicție. Refuzam, în sinea mea, să văd cealaltă bucată din altceva-ul care ne-a adus din nou împreună. Preferam să mă amăgesc spunându-mi cât mai des că totul e în mintea mea. Și câteodată funcționa. Îmi luam doza zilnică de zbucium și eram fericită. Poate încă sunt fericită. Poate… Ideea e că, încă, mă zbucium.
Și tu te amăgești cu trăirea în prezent, când, de fapt, ești atât de prins în capcane ascunse în trecut. Chiar și așa, continui să mă fascinezi și să mă năucești în constelații. Nu-mi place să vorbesc și să mă rătăcesc în teorii, dar aș învăța și asta pentru tine. Și nu e un compromis. E doar o etapă prin care mi-aș dori să trec, căci altfel nu-mi explic combustia din mintea mea, de fiecare dată când îți sunt în preajmă.
Ți-e frică de tot ce-i omenesc și mă amuz teribil. Suntem atât de diferiți… pentru că mie nu mi-a fost niciodată teamă de inevitabil. Fiecare acțiune implică, prin definiție, anumite elemente. Așa că atunci când pornești la un drum pe care l-ai voit, îți asumi responsabilitatea pentru orice va urma, presupunând că ai conștientizat toate elementele acțiunii. Nu da înapoi, drumul e mereu înainte.
Zâmbesc. De ce? Pentru că mă îndrăgostesc și pentru că îmi era dor. Zâmbesc pentru că realizez că intuiția nu mă înșeală nici acum. Zâmbesc pentru că oricât de rău ar fi, tot bine e.
Sunt deschisă spre nou, spre vechi, spre orice ar putea să mă învețe ceva. Sunt deschisă și vulnerabilă și nu-mi este frică. Și iar zâmbesc pentru că în vulnerabilitatea mea sunt atât de puternică. Cu inima sus pășesc înainte și nu mă opresc. Cât de lung va fi drumul? Cât de greu va fi? Și cât de ușor mi se va părea mie?
„Noapte bună, licurici!”, i-am spus pitindu-mă în cotloanele somnului, legănată de mormane de gânduri încâlcite, amintindu-i că noaptea-i cel mai bun sfetnic. „Good night, baby!”, mi-a răspuns lăsându-se pradă somnului fără de vise.
Mâine va fi o altă zi…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu