Şi nu am avut nevoie de mult pentru ca toate să vină înspre mine, să mă inunde, să mă copleşească. Doar vocea ta şi o noapte... în care mi-am văzut inima zvâcnind şi iubind de la început până la sfârşit. O noapte în care am conştientizat greşeli, o noapte în care am iertat timpul.
Mi-ai spus să nu caut altceva pentru că voi rămâne cu aşteptarea. Nu am căutat altceva sau mai bine zis pe altcineva. Te-am acceptat aşa cum a ştiut mai bine o fată imperfectă să o facă şi te-am iubit nemărginit, în cuvinte simple şi pline de înţelesuri, frumoase şi mai puţin frumoase. Am avut zile magice şi nopţi de magie, am avut zile pline de furie, de plictiseala tăcerii, zile pline de cuvinte goale, dar dincolo de tot amalgamul ăsta de sentimente, am avut o iubire care ne-a ţinut împreună, dar de care nu am ştiut să ne îngrijim.
Ne-am înstrăinat treptat, unul spre nord, altul spre sud, unul urlând, altul fiind mut, aruncând cuvinte şi lăsând în urmă răni nevindecabile. O ştii şi tu, o ştiu şi eu. Cu ce m-am ales? Ironic. Cu aşteptarea.
Nu mi-am dorit nimic mai mult decât să reuşim să fim doi iubindu-se imperfect, dar magic, acceptându-se, modelându-se unul pe celălalt cu blândeţe. Doi care trăiesc iubirea aceea pentru care o lume întreagă ne va privi cu admiraţie şi invidie, aşa cum ne-am promis.
Am greşit. Din teama de a nu-mi repeta alte greşeli şi, nici măcar o clipă, mintea mea nu a conceput că aş putea face altele noi.
Nu mai ştiu nimic acum. Sunt străină de toate. Nu mă mai cunosc, pe tine nu te recunosc. Liniştea şi aşteptarea asta mută dor până în momentul de început.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu