au venit furtunile să spele păcatele noastre nefăcute. e o altă toamnă pe care am chemat-o în fiecare noapte de când ţi-ai mutat căldura trupului spre nord.
nu spui nimic, dar gândurile tale îmi sparg timpanele, atât de aproape de tine mă simt.
atât de inexistent îmi eşti, atât de străveziu, te-am oprit înainte de sfârşit într-o aşteptare continuă. tu ştii. nu spui nimic, îmi eşti ca o fereastră
acum, nici în inimă, dar nici afară.
te scriu ca la început, sincer şi naiv. tu taci şi nu mai ai farmecul misterului. îţi rătăceşti existenţa printre alte chipuri acum, mie îmi vii doar în vis.
şi îţi aperi secretele cu tăceri.
e mai rece acum şi-mi amintesc de mare. visam să ne trezească mirosul cafelei proaspăt făcută şi aerul sărat. soarele să ne sărute generos, iar ochii noştri
să recunoască în celălalt fericirea. tu vrei timp să se aştearnă între noi şi să uităm. dar totuşi pe ce criterii uităm? de ce ne amintim unele, iar altele
nu? de ce uităm? de ce să uităm?
toamna asta e un nesfârşit al iubirii noastre. număr depărtările dintre noi, iubirea asta e încă flămândă de viaţă.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu