au construit un oraş



acum trei ani şi-au dezbrăcat gurile de cuvinte
şi au închis sentimente într-o îmbrăţişare de paltoane negre
îmi amintesc
au făcut acelaşi lucru şi anul ăsta când au închis timpul în palme
iar inimile au început să se revolte la auzul altor nume

au construit un oraş roşu pentru psihotici
cu drumuri greşite şi încâlcite într-o cale lactee
unde e mereu vară iar zilele apun în cafea
unde stelele cad într-un lan de porumb
iar noaptea nu se satură de palme peste fund

în oraşul lor
sufletele se aruncă de la balcon
iar lacrimile se adună în filme
toamna cântă ploios în ferestre de chat
iar ei aruncă sâni unul în altul ca şi cum s-ar bate
cu bulgări de zăpadă

au construit un oraş roşu pentru psihotici
unde păstrează vara în cafeaua de dimineaţă

povestitorului



azi am nevoie de tine
să-mi spui poveşti cu feţi-frumoşi
şi ilene cosânzene
eventual ilustrate
am nevoie de tine şi de poveştile tale
magia a dispărut din prezentul meu
s-a îmbătat aseară şi s-a rătăcit nu ştiu pe unde
apoi m-a sunat şi a început să-mi ţipe blesteme
sunt o scorpie tu ştii tu mă cunoşti
ştii că nu-ţi cred poveştile
dar azi am nevoie de ele
pentru că în mine există o copilă
căreia îi plac poveştile inventate
azi vreau să fiu copilă
iar tu să-mi fii povestitor
să-mi spui despre hoţii de inimi
despre curvele fericirii
despre ispite cu fluturi în stomac
vreau să-mi spui poveştile alea cu adevăruri
azi vreau să ştiu că nu sunt singura
azi am nevoie de tine
să-mi spui povestea


iarna asta



într-o zi o să-ţi mănânc inima sau o să-ţi tai vreo arteră importantă
zâmbi el cu jumătate de mustaţă
şi-o să fac asta numai pentru că ştiu că-mi vei sfâşia sufletul
fără pic de milă

e în regulă iubire îi răspund
dar mai întâi de toate îngheaţă marea pentru mine
trebuie să ştiu că meriţi să te iubesc până la nefiinţă

îmi place să văd femeia din patul meu
ca într-o mare îngheţată îl completez eu obsesiv în gând
în schimb îi spun că are o părere prea bună despre el şi că
nu-i nici un fel de superman
zâmbeşte din nou cu cealaltă jumătate de mustaţă
apoi încremeneşte
el însuşi
ca marea îngheţată

un vers îmi răsună prin cotloane
„tu ştii că iarna tu eşti marea mea”

mamă



iartă-mă
nu pot opri răul să-mi crească în pântec
şi am început să vomit cuvinte
iartă-mă că nu eşti mândră de mine şi că în fiecare zi realizez că sunt
neîntreagă
ştiu că-i vina mea
îmi lipsesc mâinile probabil le-am uitat prin vreun pat
o buză am lăsat-o tipului creţ să o pună la presat
o pleoapă mi s-a topit pe obraz la ultimul bocet
când îmi căutam paşii rătaciţi prin crâşme
iar inima o mamă inima mi-a rămas zidită în pieptul
soţului meu

sunt numai bucăţi mamă şi îţi cer iertare
căci tu m-ai născut întreagă

să ne mutăm fericirea mai la nord



de câţiva ani tot cos
întrebări de gura mea
răspunsuri de noapte
să ne spânzurăm de acelaşi fir
iar aceeaşi voce să ne repete mereu şi mereu la aceeaşi oră
că e greşit

astă-vară am spulberat un mit
doar ca să adun întâmplări în mine ca pe un
ghem şi câteodată când tu eşti jucăuş să mi te încâlceşti
să te împrăştii în vene
iar când sunt depresivă să mi le tai să scot fire
colorate şi să înnod brăţări ale prieteniei

eu ţi-am spus că suntem altceva
tu îmi spui că te plictisesc poeziile
şi-mi propui să fugim într-o ţară nordică
să servim nefericire la pahar

sună interesant mai ales că am auzit că la oslo
e legal să fii greşit

trip cu fluturi



eram fata cu fluturi până să-i îmbăt
şi tu să mi-i desenezi pe bucăţi de cer pe care le-ai împăturit frumos
şi mi le-ai vârât în portofel

credeam că sunt cea mai (completează tu)
că în sfârşit te am
că tu o să-mi dăruieşti câte o minune
pentru fiecare zi din timpul rămas netrăit

ţii minte cum ne vărsam fericirea în aşternut
apoi ne certam în râsete până ne dureau sufletele
şi cafeaua era mai tare când mă trezeam cu tine
nu mai aveam nevoie de droguri

scurtcircuit de existenţă: într-o noapte te-am plâns până ai dispărut

fumez aripi de fluturi
le rulez meticulos le aprind şi trag adânc în mine
apoi mă întind în aşternut
şi aştept
printr-un colţ trebuie să fi rămas un strop
                        de fericire

tu – poemul meu fără final



înainte scriam poeme pe bucăţi de noapte
culegeam cuvintele de pe buzele unui mustăcios alcoolizat
poate din pantalonii lui
eram fericită în neîmplinirea mea
acum nu mai scriu
nu mai am nopţi cu ozn nici sticle nici fluturi

tu eşti poemul meu fără formă finală
aş vrea să te rescriu
mi-a ruginit condeiul în ultima noapte când mi-ai refuzat iubirea
era gratis

îmi lipseşti în nopţi ca astea
inspiraţia mi se revoltă
te scuipă pe bucăţi de foaie mi te mototoleşte
te aruncă în gunoi
iar eu în nopţi ca astea
te despăturesc te aşez sub veioză şi-ţi rearanjez cuvintele

te simt aproape când mi te citeşti
când îmi spui că împărţim aceeaşi nebunie
apoi realizez că lipseşte ceva
un cuvânt poate
habar nu am
un singur lucru e cert
pentru noi încă nu s-a scris finalul

nici dumnezeu nu mai e ce era



văd că ţi-ai păstrat proastele obiceiuri
credeam că ai scăpat de ele odată cu mine
încă te crezi dumnezeu şi încă
bei bere în loc de apă
mai aştepţi să apară eva şi să se materializeze
din toate fostele iubiri
din toate trecutele futaiuri
şi din toate partidele de amor de unul singur
până atunci îi umpli gura scriitoarei cu popcorn
să aibă ce scuipa pe hârtie
ea nu ştie că tu nu poţi iubi decât
la timpul trecut
ea te încearcă şi crede că tu poţi fi prezent
dar e înainte
ăsta poate chiar va fi anul tău
poate bagajele care au căzut asupra ta vor rămâne
abandonate într-o cameră de cămin
iar tu te vei muta într-o garsonieră
poate vei avea un atac de panică şi te vei trezi
în braţele evei într-o zi de februarie când filmul ăla
rulează din nou
poate
până atunci îţi reamintesc
            nu eşti dumnezeu