un zeu oraşul ăsta



mon ami
nu pot dormi nopţi la rând deşi în patul meu
un bărbat se simte acasă mă tot frământă
dorul ăsta care îmi sufocă pieptul mă usucă

uite ce am păţit într-o noapte
pe când oraşul ăsta nesătul ca un zeu îşi primea
tributul de anotimpuri betoane ţigări şi tristeţi
tributul de oameni frumoşi urâţi oameni
care se iubesc şi se ceartă pe silent  în respiraţii sacadate
mi s-a întâmplat să realizez ca tu eşti asemenea
oraşului

nesătul
mă primeşti mă dezbraci mă visezi mă întrebare mă exclamare
mă ţipi mă contopeşti
cu gura cu mâinile tale cu epiderma ta cu ochii tăi de toamnă
până când
aud acorduri poluate de automobile

mon ami
îţi spun eşti ca un zeu

anotimpul hoţilor de cuvinte



e vremea
se apropie ziua aia în care trebuie să te reîntorci
îţi spun am ajuns la capăt de toamnă
imaginează-ţi că toţi ăştia m-au hoţit de cuvinte
oraşului i-au căzut frunzele
iar oamenii au îngălbenit

sunt deprimată aici printre betoane

nu mă crezi nu-i aşa
la tine e cald încă
dar trebuie
aminteşte-ţi că mi-ai promis
voi fi acolo când vei avea nevoie de mine
păi te las să ştii că se apropie ziua aia în care am nevoie
de tine

îţi voi pregăti un ceai pe care să nu-l recunoşti
tu îmi vei parfuma încheietura mâinii cu respiraţie tandră
pentru ceva vreme voi uita de alte iubiri
nu te reţin mult doar să treacă ziua
apoi ştiu că vei pleca
şi voi rămâne din nou cu betoanele şi cu hoţii de cuvinte
atât de tristă
toamna asta