tu știi?

mi-e dor de tine...
dimineața, când mă trezesc, iar cafeaua nu e făcută... și nici tu nu ești să-mi spui „neața”... și nici mirosul țigării tale nu mă trezește.
mi-e dor de tine...
când găsesc șosetele tale printre șosetele mele și când tricourile tale zac aruncate într-un colț de dulap și încă mai miros a tine.
mi-e dor de tine...
când mă pun la somn și nimeni nu mă ia în brațe.
mi-e dor de tine...
când fac noapte albă uitându-mă la filme și nu am pe cine stresa cu întrebări: „oare ce crezi că va face?”
mi-e dor de tine...
când am țigări, dar nu am cu cine să le împart.
mi-e dor de tine...
când nu am cu cine împărți bucuria că mi-am cumpărat o nouă eșarfă.

mi-e dor de tine tare de tot
și nu sunt îndrăgostită, doar TE IUBESC!

am uitat să-mi cumpăr țigări

m-am grăbit printre stropii de ploaie măruntă și deasă
eram cufundată în gânduri încețoșate
și visam la libertate

și am uitat să-mi cumpăr esențialul
țigările cele de toate zilele
care-mi îndulcesc nopțile albe

acum stau și meditez cu un dunhill negru în față
”să te fumez sau să nu te fumez”

mai bine las jumătate pe mai târziu

afară e tot ploaie măruntă și deasă
și eu tot la libertate mă gândesc

a fi liber e păcat?

Iartă-mi uitarea!

La mulți ani! au trecut 2 ani. nu suntem împreună, dar știu că te gândești la mine, așa cum și eu mă gândesc la tine. stau în camera asta plină, dar atât de goală fără tine și pentru prima dată de când ai plecat, plâng.
să nu fii trist! timpul trece prea repede ca să ne putem permite să fim triști.





te aștept!

fără nume

a scrie pe blogul personal devine un soi de obligație la un moment dat? obligație față de tine? față de cititorii tăi? la urma urmei, cine mă citește?

nu știu în ce măsură am scris vreodată pentru alții. cel mai mult am scris din dorința de a-mi consuma cuvintele, bune sau rele. uneori am vrut să las urme pentru alții, cred că din lașitate. mi-a fost frică să o fac în mod direct. nici nu știu de ce scriu asta acum. de fapt, știu. m-a enervat cineva cerându-mi insistent să scriu pe blog.

ai dreptate. nu ține de inspirație. pot să scriu și când nu sunt inspirată, cum e cazul de față, dar ce rost? doar să înșir cuvinte...și ai dreptate. am despre ce să scriu, am și inspirație, dar uneori sunt prea leneșă, alteori nu vreau să împart cu nimeni.

cuvintele nu mai urlă în mine ca altădată. au amuțit și de atunci sunt tristă. unii sunt triști și ei pentru mine. alții sunt indiferenți, dar cei mai mulți, nu realizează.

nu sunt fericită fără cuvinte. din contra. dar simt că nu pot. nu mai pot. sau poate nu vreau. poate sunt egoistă și consider că grigore din bucurești nu trebuie să știe ce fac eu. poate grigore, ăsta, nu merită cuvintele mele. am realizat că blogul ăsta a devenit la un moment dat punctul meu slab. prea mulți mi-au spus:
- noroc de blog, așa aflu ce mai faci
- blogul ești tu
- pe blog e afișată viața ta din ultimii doi ani...
etc etc etc
nu cred că asta îmi doresc. spun nu cred, pentru că nu știu ce îmi mai doresc.


acest post fost scris pentru cosmin, care a insistat foarte mult să scriu. știu că nu ai intenții rele. poate încerci să mă motivezi, dar uneori trebuie să respecți faptul că nu am chef sau nu pot sau nu vreau. aștept cerceii :D