povestitorului II


se apropie ziua aia nenorocita in care am nevoie de tine
sa nu-mi spui povesti de data asta
asculta-ma

mi-am dat seama ca povestile ma plictisesc
in schimb imi plac intamplarile ma tin in viata
dar tu stiai asta deja stiai
sunt o mica psihotica mereu in cautare de emotii

uite aici nu sunt stele sunt numai nori
cerul ala vazut de noi a ramas exact unde l-am lasat
sprijinit de o vara cu stele alunecand in lanuri de porumb

aici ploua mereu cred ca in orasul asta se naste ploaia
nu seamana cu orasul rosu

din nou ai avut dreptate
aici si eu nasc poeme odata cu ploaia sa nu ma ratacesc
sunt prea multi nori

hai vino si asculta-mi povestile cu patrufoi
vremea e perfecta pentru inca o dezamagire
ploua mereu ti-am spus
iar eu lacrimi nu mai am

anotimpul păcatelor neiertate


ştiu bine deşi nu ştiu nimic
plin de metafore
mi te-am făcut dumnezeu
în dimineţile în care soarele răsărea de după trotuare

iubirile noastre pleacă şi nu mai vin
te părăsesc în trup de ceaţă al toamnei
făcând culcuş în inimă pentru rămas bun

atâta linişte în oraşul roşu
ca-ntr-un altar
fără răgaz să desprind clipele netrăite
de pe cruce

sunt bolnavă de o dragoste necuvântătoare
faţă de un dumnezeu neîmblânzit

lasă-mi pielea amintire
să ţină cald sufletului uscat.