anotimpul păcatelor neiertate

ştiu bine deşi nu ştiu nimic
plin de metafore
mi te-am făcut dumnezeu
în dimineţile în care soarele răsărea de după trotuare

iubirile noastre pleacă şi nu mai vin
te părăsesc în trup de ceaţă al toamnei
făcând culcuş în inimă pentru rămas bun

atâta linişte în oraşul roşu
ca-ntr-un altar
fără răgaz să desprind clipele netrăite
de pe cruce

sunt bolnavă de o dragoste necuvântătoare
faţă de un dumnezeu neîmblânzit

lasă-mi pielea amintire
să ţină cald sufletului uscat.