jurnal de februarie

să-ți spun despre fericire și cele nouă milioane de biciclete din cotidian. 
adevărul e că a șaptea zi e magică. 
fără îndoială trăiește clipa pentru că așa a fost scris.


să-ți spun despre fericire

ți-e inima plină de iepe nebune

și o evă

dar tăcerea ai să ți-o vindeci în carnea mea

când mă plictisesc poveștile astea perfecte

de nu pot scrie

cele nouă milioane de biciclete

amintiri dintr-o cafea cu aromă de sărut

mă plimbă prin tramvaie

să găsesc una care bea sprite

și mă privește interesant

îmi imaginez că suferă

vin acasă și scriu despre ea

și despre tine

cotidian

mamele își dau la schimb secretele sexului

bucătăria mea pătrată

privește copii violând o fecioară albă

adevăr

femeia din stele

nenumită

și-a născut fericirea în sicriu

astăzi i-ai dat un nume

acum șase zile ai început să o iubești

de două săptămâni timpul nu mai există

a șaptea zi e magică

oamenii coboară din stele

direct pe zăpada pătrată

alina este un înger

care plânge muzică

noi inventariem sentimente

îndoială

niciun astru nu știe cât va dura veșnicia asta

carpe diem!

diminețile sunt mai frumoase de când tu îmi trezești ochii

nopțile se împart în

noi

prelungiți unul în ființa celuilalt

buze crescute pe buze

trupuri împletite în doi

și minuni

maktub

o tipă s-a dus la baie

și s-a întâlnit cu viitorul

mic dejun

stelele au cazut pe gatul unui drac
ce-si sterge urmele cu mopul
lasand tacere sa-mi adoarma in tample

gerul va spune mereu o poveste
in care dimineata naste verde in priviri
si cele mai frumoase zile se inmultesc
odata cu cerul coborat in bucataria mea patrata

tu stii
sunt defecta ca soarele asta de iarna
si ca scandurile care modeleaza doar sentimente
ciudate

iti pastrez prezenta in ceasca de cafea
sa ma cauti si maine intre chioscurile rosii

film de februarie

sub mormane de libertate imi ascund ranile
de frica unor ochi de piatra

parca ruleaza acelasi film de iarna
cu aceeasi idioata in rol principal
modelata din zbor
de maini care nu spun adevaruri si nici minciuni

de cate ori trebuie sa traiesc o poveste
pana sa-i gasesc taina
cand tu
ma aprinzi ca o lumanare in bratele tale
si topesc albul intre gene
sa-ti fac loc intre oase

februarie a rupt ceva din mine
si mi s-a imbolnavit carnea de privirea ta
somnul vorbeste la telefon cu un barbat
in care mi-am zarit trecutul

trupul imi ninge februarie idiot

filmul asta nu-mi mai place

soulmates (definitie)

"inseamna
ca daca eu sunt o usa de biserica
cealalta usa de biserica esti tu
pentru ca biserica are doua usi."

un nume în buzunarul de la spate

mă ademeneşti ca pe-o virgină prima dată
cu poveşti defecte
naivă
le îndes în sticla de bere
şi te prefac într-o iubire de weekend
eşti ca orice alt nenorocit
te crezi dumnezeu pentru că ai una
împrăştiată în toate femeile

mai bine spune-mi despre buze şi lacăte
să te adun din greşeli a doua zi
să mă găsesc în fiecare os de evă amăgită
iar tu să mă rătăceşti
printre poveştile tale updatate sâmbăta

repetă-mă

mi-am uitat fluturii în stomacul tău
mi-ai dat la schimb un tricou
şi mi-ai spus să nu-ţi scriu versuri

cu lumina stinsă ne-am adunat în ape
înşelătoare calde curgătoare
ca împăcarea după o despărţire
însetându-ne de noi

te hrănesc cu vocale
îmi imprim dorurile în carnea ta
adânc
să nu mă uiţi
să mă trăieşti zi de zi
repetându-mă în tine
după ce pleci

cearşafurile te mai păstrează
şi mă încolăcesc sufocându-mă
cum gura ta mă sufocă marţea

noi
şi schimbul de fluturi nătângi
într-o continuă trăire
într-o continuă zbatere
între a fost este şi viitor

din valiză (poem cu păcate II)

fumez versete din biblie
și număr câte inimi am colecționat
în valiza de păcate
zâmbesc
ai luat resturile de oase din mine
să mă vindec în carnea altora
să pot mesteca iubirea ca pe un orbit
acum altul se adapă din mine
ca dintr-o curgere de voluptate
și-mi desenează alte contururi
în nopțile de marți și duminică
tu rămâi rătăcit
printre absint tequila și bere
părăsindu-mi patul pentru 20 de bani
și-un pod de fier
îmi ascund visele în tricoul lui
și mă trezesc fericită
poveștile se cuibăresc în cafele
și în ferestre de messenger
am greșit din nou
dar e destul loc în valiză

nopți cu un golan

mi-a turnat berea pe gât
ca un dealer care-ți flutură marfa pe sub nas
dragostea trișează imediat ce întorci spatele
ce libertate trebuie să reinventez
să te umplu de mine
tu cauți constelații pe trupul meu cald
când din vene noaptea țâșnește
trezești nebunii
cu poftă
se naște o înfrângere
pentru că ești fantastic ca un vis
dar în subsolul ăla blestemat
care-mi adună toate decepțiile
tu mă uiți în sticle ca și celălalt
și strângi umbre mari în mână
există o noapte când nu vor mai fi
și nu voi mai veni să te beau

spovedanie (poem cu păcate)

ți-ai tatuat mâinile pe țâțele mele
să nu mai știe nici unul să le cânte
să te urăsc în oase
când te găsesc mustind ca un cancer
mă pui să învăț dintr-un an de chinuri
pe care l-am ascuns între scânduri și praf
și în buzunarele bărbaților cu fericiri
ți-ai făcut cuib în mine
tu și toată tristețea

cum să mă vindec de păcate
când îmi umbla prin vene
când blestemat e pământul din care te-am scos
prima oară
și-n care te-am băgat de atâtea ori
tu nu mori
sau învii de fiecare dată când îmi scurg durerea
mai puternic și mai veninos
ca șarpele în eden

și trădarea asta
mi-e ca o soră falsă
mă ademenește mai ceva ca un diavol cu ochi de jasp
când dulce pare mărul
e doar o gutuie
ce-mi seacă gura de orice dorință
și sufletul de viață

doar mama mă înțelege
ca un dumnezeu bun și iertător
și-mi amintește de îngeri
și de cea care am fost înainte de păcat
mă ține în brațe telepatic
și-mi șterge tristețea de pe chip

mă spăl din nou de tine
și mă spovedesc vouă
ești cea mai mare greșeală a vieții mele
mă iertați?

renunţare

m-am oprit
vreme
trecea numai prin sticle goale

cuvinte
tot mai multe

dimineţile
culegeai lumina de jos

zici să nu fumez
ce ştii
doar aşa înţeleg ceaţa

între scânduri (ai rămas)

aruncat muz la gunoi
caut altul nou

ultimul poem de tavernă

mă dezbrac de tine
când șerpii adună ispite
într-o toamnă amară
nu ești dumnezeu pentru mine
nici n-ai să fii
ți-am lipit de prea multe ori coastele
când ți le-ai rupt în femei
am cunoscut-o chiar pe aceea
care și-a uitat coasta în tine
și pentru care mărul nu e stricat
nu voi fi niciodată evă
căci mă sperii ca de un străin
când te recunosc
deși am 23 de motive
să te arunc la gunoi cu cerul
te las să bați cuie în scânduri
până durerea se face nai
cuvinte se sting pe rând
să mă anunțe
sfârșitul mâinilor jertfă pe mese

poem de tavernă IV

Seară de octombrie cu fum
taximetriștii agață femei ca pe prostituate
să se vândă pe-o cremă de zahăr ars.
Mă plimb în tramvaie
spre subsolul care mă cântă
să te găsesc agățând de umeri
o străină pe trupul căreia
unei primăveri i s-a făcut
Se aprind focuri pe mese
iar ochelarii privesc fără ochi
când avioane planează
unde altădată lăsai resturi
tu zâmbești fără să știi
că animale de pradă sunt peste tot
Scândurile ne construiesc sicrie curând
să odihnim un an de zbucium
Am obosit să-mi trag la sorți sufletul
din aceeași căciulă ponosită
Rămân doar voci și portocale
să amintească ce am început
fără sfârșit.

sticle și o sfântă

sunt fata cu fluturi
care aprinde focul
și se ascunde în sticle goale
când ne desparte o sfântă
cauți umezeală
când ești singur ca un vierme
și mă trezești cu pilde
să-mi schimb gândurile
ca pe șoșete
nu mai pot fi
cea care îți vindecă durerea
când zgarda te strânge
am stat prea mult închisă
între oasele tale
încât am uitat să fiu
sunt fata cu îngeri
care-ți aprinde viața
și se arată după sticle goale
atunci când sfânta nu mai găsește
drumul.

Tu nu știi?

ești un obiect neidentificat
căzut în lumea dintre scânduri
iar femeia cu sângele cald
ce o porți ca pe-o zgardă de om
nu știe că cerul încape într-un tricou
te amăgești cu numele unei fete cuminți
care te plimbă prin subsoluri
când tu agăți resturi de tavan
legându-mi nebunia de a ta
sub pământ ne clădim din sticle case
transformând buze în pahare
pe care nu reușim să le umplem
iar mintea ta modelează paturi
să-mi odihnesc întrebările
la care tu ești răspunsul
te desparți de mine ca-ntr-o piață
în care îți plătești drumul cu fum
Te-am identificat!

poem de tavernă III

fumez mult şi...
te văd în toate...
eşti la colţul pădurii
privindu-mi mersul din guri în guri
îmi zâmbeşti cu fericire şi amar
şi te muţi pe coarde
cântând sub felinar.
îmi spui că mă pot îmbăta şi cu lămâie
atât timp cât am grijă de mine
dar eu sunt evadată
din realitate
şi rămâi...
îmi păzeşti traista
cu fericiri nestinse.
dar în liane te încâlceşti din nou
şi uiţi de mine pe drum
eu te păstrez în inimă şi-n toate
sub felinare şi în alte zile
ştiind că apa te va aduce mereu la mine.

Ironic

Soarbe-mă până la ultima răsuflare
pe care o găseşti în morgane
Eu sunt în toate
Cheamă-mă când apar în oglindă

spălându-mă de celelalte priviri
să mi te dai pe buze mincinoase
şi să mă legi
poate nebunia mea se stinge
dacă se zbate îndeajuns în lanţuri.

Spune-mi
cât de fraieri putem fi
să ne calculăm vina în sărutări?
Doar noi... destul!
Ironic, nu? Vorbim...

Poem de tavernă II

unde te-am iubit
s-a făcut lumină
azi
când te zăresc numai printre spânzurători
tu te alini încolăcit de liane
iar glasurile se risipesc
ca fumul în care te dezlegi în inimă
sorbi din nu-mi dau seama ce
şi nu mai eşti
deşi continui să fii
cred că sunt fericită
în cântecele de dor care răsună
în fiecare nebună păgână
ce-ţi dansează pe retină
m-ai recunoscut doar pe coarde
ce s-au rupt
sub plânsete nerostite
rămâi al ei, te rog
şi cântă-i ce nu mi-ai găsit mie
Iubească-te

uscat ca o despărţire!

Să-ți spun despre cea mai frumoasă zi...

File din jurnalul unei extraterestre

Cea mai frumoasă dimineață a fost când m-ai luat de mână și mi-ai spus: „Hai să mergem!”. Eram fericită și nu puteam să realizez ce mi se întâmplă. Te-am întrebat contrariată unde, iar răspunsul a venit la fel ca și invitația: „Nu știu, oriunde, altundeva!”. Nu-mi încăpeam în piele de atâtea emoții adunate și încercam să memorez cât mai multe detalii să te pot păstra lângă mine chiar și în cazul în care ai fi fugit.

Am ieșit afară... încă năuci de atâta noapte și era lumină. Și ningea... atât de timid și atât de frumos. Mi-ai vorbit despre nimicuri, dar mă țineai de mână. Nu-ți poți închipui ce poate fi în inima unei îndrăgostite atunci când cel pe care îl iubește în toate felurile posibile o ține de mână ferm, dar tandru... Mi-era frig și poate și ție îți era, așa că ți-am băgat mâna în buzunarul paltonului. Deși era strâmt, am încăput, amândoi. De parcă buzunarul era croit exact pe măsura mâinilor noastre, pentru palmele noastre căuș.

Aș fi mers oriunde cu tine și-mi doream ca drumul să nu se mai termine. Nici ziua, nici noaptea, nici ninsoarea...

Am urcat scările spre locul unde e mereu noapte. Vroiai un suc sau poate o cafea... Eu te vroiam doar pe tine. Nimic altceva nu-mi trebuia. Și m-am bucurat că în dimineața aceea noaptea se terminase chiar și în locul unde e veșnică.

Te vroiam în lumină... Și am ieșit afară din nou... Și frigul m-a zgribulit și m-a trezit. Nu visasem. Încă mă țineai de mână, erai lângă mine.

Ne-am continuat drumul discutând nimicuri, râzând la vitrine, tu făcând glume pe seama papucilor mei albaștri, eu vorbind despre extratereștri.

Și ne-am oprit la o cafea... acolo unde toate zilele încep, acolo unde amintirile se adună...

Nu știu dacă ai băgat de seamă, dar iubirea asta s-a consumat doar între scânduri.

Te trezeai treptat și te speriai tot mai mult... Încercam să ignor și să nu mă sperii și eu. Încă eram fericită! Și mi-ai vorbit despre un nene pe care mi-am dorit din tot sufletul să îl bat. Te rănise... în vorbe, dar te rănise.

Dragul meu, strânge în suflet doar cuvintele acelor oameni care te ajută să crești, să urci mai sus. Suntem atâția care te apreciem și te susținem, iar un nemulțumit nu poate fi decât un lucru bun. Ce faci tu e ceva nou și stârnește un soi de controversă, iar prin asta vei rămâne în memoria celor care te ascultă.

Nu știu cât am reușit să te încurajez sau să te alin, dar îmi doream să știi că pentru cineva tu ești totul și restul ar fi trebuit să nu conteze.

De data asta, te-am chemat eu. Vroiam să mai rup o bucățică din tine pe care să o ascund undeva adânc și pe care să o regăsesc în momente ca acestea, când stau și îți scriu. Și am reușit. Dar nu mi-a fost ușor, pentru că tu mă vrei, dar numai în negații.

Cea mai frumoasă dimineață a fost când am putut să te privesc cum dormi. Atât de real, atât de tu... agitat, frumos, copil, fricos, nehotărât, ciudat... și aș putea continua. Nu știu cât contau lucrurile astea pe care le găseam și le observam fascinată în tine, pe cât conta că atunci, dimineața, erai al meu, numai al meu. Am încercat și eu să dorm, dar eram prea emoționată. M-am întors pe toate părțile... Și tu erai tot acolo, iar eu eram cea mai fericită.

Știi? La un moment dat mă dezlipisem de tine de frică să nu-ți tulbur somnul, dar tu... m-ai căutat cu mâna, m-ai cuprins și m-ai lipit de tine. Am tresărit înfiorată și am zâmbit.

Nu avem nimic împreună, decât o iubire, pe care nu pot și nu vreau sa o numesc altfel, consumată în nopți năucite de beție. De aceea mi-am dorit să memorez cât mai bine acea dimineață, ziua aceea...

M-ai amăgit atunci spunându-mi că nu va fi ultima. Știi? Eu încă mai aștept... J

Apoi te-ai trezit buimac, în pat străin, eu toată un zâmbet, dar în același timp timorată. Mi-era teamă că te vei ridica și vei pleca. Dar nu. Ai rămas, din nou. Parcă dinadins ai făcut în așa fel încât să-mi oferi cea mai frumoasă amintire. E ciudat, nu-i așa? Cu cât de puțin poți mulțumi o femeie...

Și am fost doi copii plini de temeri și întrebări..., dar ne-am jucat, am râs, am vorbit, am căutat soluții și răspunsuri, apoi am fugit de ele... Mi-ai dat dreptate! Nici acum nu știu în ce privință, dar inima îmi crește doar la gândul că mi-ai dat dreptate. Și iar ne-am jucat și m-ai sâcâit de-mi venea să te bat! Sunt sigură că și acum știi că nu suport să mi se atingă nasul.

„Tu ce vrei?”

„Vreau ceva, așa cum este... Frumos...”

Nu știu dacă am reușit să am ceva frumos, în schimb, am o dimineață, aproape o zi, în care tu ai fost al meu, iar cel mai important, te-am simțit al meu.

O păstrez în suflet, în mine ca pe cea mai frumoasă amintire, dimineață unică printre nopți. Și nu pot decât să sper că ceea ce ai simțit atunci se va împlini și nu va fi ultima.

... fraiere!

Semnez: Un Ozenel 

 

DA

Noaptea ne cheama din timp in timp
sa ne consumam nebunia.
Asa ca, saruta-ma sub perdele de dans
in vazul tuturor, ca mai apoi
sa nu ma recunosti la lumina zilei.
Numai tu ma poti iubi
in palme, regrete si greseli...
cum nimeni n-a stiut
cum nimeni nu va sti.

Cand iubirea doarme lovita
ademeneste-ma pe scari, spre rasarit
iar de nu vin, cheama-ma in dimineti tarzii
in parcuri de uriasi
ca totul sa se termine in afirmatii neintelese
Da
...
!?

Nebuna asta

Nu mai sunt demult o fecioara nebuna
m-au mestecat caii de noapte
iar resturile mi le-au aruncat in lumina.

Nu vreau sa mai fiu o fecioara nebuna
trupul meu nu poate hrani toti flamanzii lumii
nici macar pe cei mai nenorociti nu-i satura.

Nu sunt fecioara, sunt doar nebuna
tu nu ma vrei, dar ma iubesti
iar eu mi-as deschide venele pentru tine
apoi mi le-as inchide
in caz ca mai ai nevoie de un rest de fecioara.

Dar nu...

Ratacesc intr-un vis desfranat
amagindu-ma cu nopti de nebunie
de portocala stricata
inchizandu-mi venele
si deschizandu-mi inima.