In Botosani

Imi iubesc orasul pe timp de toamna. E cel mai frumos. Ador sa ma trezesc cu o cafea facuta de tata, sa stau la taclale cu ai mei, sa ies afara si sa fie inca un pic de ceata si fum... Sa miroase a frunze arse... Doamne! Nicaieri nu-i mai grozav decat la casuta mea... Si soarele... Soarele e mai dulce si mai amar aici! Si-mi place!

dragul meu

e greu să nu mai poți lupta. să simți că ți s-au terminat bateriile. știi bine nu am fost niciodată cei mai cei... poate am avut momente când ne-am simțit așa, poate că alții ne-au văzut așa.... știi? îmi amintesc când te-ai mutat pentru prima oară de acasă... în apartamentul acela vechi și prăfuit... și plin de cărți... îmi amintesc cum găteam cu drag împreună... cum citeam împreună, cum ne iubeam, cum dormeam, cum tăceam? îți amintești? eram oare fericiți?
îmi amintesc când ne-am mutat împreuna. oare n-am fost fericiți? oare nu puteam să trecem peste tot? este foarte ușor să te saturi de situații, să-ți faci bagajul și să pleci. mai greu este să stai și să lupți. mereu vom trăi cu impresia că noi am făcut totul și că, de fapt, celălalt nu a fost întreg. de ce? pentru că așa se întâmplă câteodată... nu suntem jumătăți perfecte... nu stau să mă plâng... doar mi-e ciudă, cred... niciodată nu am reușit să discutăm ca oamenii. au fost atât de puține momentele când chiar ne-am înțeles, dar chiar și așa... relația asta a fost cea mai frumoasă! iubirea am măsurat-o mereu în durere. nu există iubire fără durere! cu cât e mai mare, cu atât iubești mai mult...nu am visat niciodată la o relație lină... visat, nu știu dacă e termenul corect... nu mi-am dorit! așa e mai bine... nu mi-am dorit o relație lină, monotonă... în care să mă mir de câtă înțelegere există... nu!
am vrut mereu ceva palpitant... și nu în felul acela, în care te gândești tu... am trecut de multă vreme peste copilării... nu, am vrut mereu ”andrenalină”. crezi că Laura nu era fericită în mizeria ei? ba da... era chiar foarte fericită...
de ce te vreau lângă mine? pentru că, poate, acum nu ești ceea ce îmi doresc, dar știu sigur că ești soțul meu! ești singurul alături de care m-am imaginat mireasă, ești singurul alături de care m-am văzut soție, ești singurul pe care mi l-am dorit tată al copiilor mei.
nu te încăpățâna să visezi acum ceva ce nu este posibil... nu ești pregătit pentru o viață în doi... cum poate nici eu nu sunt. viața în doi se învață... nu te trezești într-o dimineața și realizezi că, gata, ești competent pentru asta. noi am dat greș la primul examen.
pentru fiecare examen decisiv pe care îl susții în viață trebuie să aștepți o anumită perioadă până îl poți susține a doua oară... a doua oară îl treci... doar să fii prea prost ca să pici... examenele nu le dai atunci când vrei tu, ci atunci când sunt programate. al nostru încă nu s-a programat...
îți scriu aici pentru că asta este casa mea... iar tu o știi prea bine... doar aici reușesc să mă simt eu... dezbrăcată de răutăți și de lume!

Thanks, Jim!

Un clip drăguț tare pe care mi l-a trimis Jim. Pentru că-mi plac spectacolele de păpuși, pentru că sunt un copil, pentru că sunt veselă și pentru că îmi place la nebunie piesa asta!
Filmarea este făcută în Milano.
Nu-i așa că-i cel mai drăguț șoricel?

și e toamnă iar...

și miroase a frig și abia aștept să-mi scot fularele și mănușile de la păstrare. abia aștept să mă plimb și să mă minunez de culori și de mirosuri. și să mi se pară că orașul acoperit de praf are mai mult farmec toamna.
și voi porni pe străzi și mă voi pierde în mulțimi de oameni agitați și năuci. și îi voi analiza și pe față voi avea același surâs de mulțumire și împlinire.
doamne, cât ador toamna! nu știu de ce, dar în octombrie, mereu mă simt mai fericită, mai întreagă, mai Lorena decât în alte luni. în octombrie am mereu o poftă nebună să iubesc... să mă știu iubită, să visez, să mă bucur de orice...
de ploaie, de vânt, de ceață, de brumă, de frunze, de atâtea culori, de atâtea senzații, de atâtea dorințe...

Voi nu iubiți toamna? Nu-i așa că orașul e adorabil în octombrie?

iubesc toamna

tu știi?

mi-e dor de tine...
dimineața, când mă trezesc, iar cafeaua nu e făcută... și nici tu nu ești să-mi spui „neața”... și nici mirosul țigării tale nu mă trezește.
mi-e dor de tine...
când găsesc șosetele tale printre șosetele mele și când tricourile tale zac aruncate într-un colț de dulap și încă mai miros a tine.
mi-e dor de tine...
când mă pun la somn și nimeni nu mă ia în brațe.
mi-e dor de tine...
când fac noapte albă uitându-mă la filme și nu am pe cine stresa cu întrebări: „oare ce crezi că va face?”
mi-e dor de tine...
când am țigări, dar nu am cu cine să le împart.
mi-e dor de tine...
când nu am cu cine împărți bucuria că mi-am cumpărat o nouă eșarfă.

mi-e dor de tine tare de tot
și nu sunt îndrăgostită, doar TE IUBESC!

am uitat să-mi cumpăr țigări

m-am grăbit printre stropii de ploaie măruntă și deasă
eram cufundată în gânduri încețoșate
și visam la libertate

și am uitat să-mi cumpăr esențialul
țigările cele de toate zilele
care-mi îndulcesc nopțile albe

acum stau și meditez cu un dunhill negru în față
”să te fumez sau să nu te fumez”

mai bine las jumătate pe mai târziu

afară e tot ploaie măruntă și deasă
și eu tot la libertate mă gândesc

a fi liber e păcat?

Iartă-mi uitarea!

La mulți ani! au trecut 2 ani. nu suntem împreună, dar știu că te gândești la mine, așa cum și eu mă gândesc la tine. stau în camera asta plină, dar atât de goală fără tine și pentru prima dată de când ai plecat, plâng.
să nu fii trist! timpul trece prea repede ca să ne putem permite să fim triști.





te aștept!

fără nume

a scrie pe blogul personal devine un soi de obligație la un moment dat? obligație față de tine? față de cititorii tăi? la urma urmei, cine mă citește?

nu știu în ce măsură am scris vreodată pentru alții. cel mai mult am scris din dorința de a-mi consuma cuvintele, bune sau rele. uneori am vrut să las urme pentru alții, cred că din lașitate. mi-a fost frică să o fac în mod direct. nici nu știu de ce scriu asta acum. de fapt, știu. m-a enervat cineva cerându-mi insistent să scriu pe blog.

ai dreptate. nu ține de inspirație. pot să scriu și când nu sunt inspirată, cum e cazul de față, dar ce rost? doar să înșir cuvinte...și ai dreptate. am despre ce să scriu, am și inspirație, dar uneori sunt prea leneșă, alteori nu vreau să împart cu nimeni.

cuvintele nu mai urlă în mine ca altădată. au amuțit și de atunci sunt tristă. unii sunt triști și ei pentru mine. alții sunt indiferenți, dar cei mai mulți, nu realizează.

nu sunt fericită fără cuvinte. din contra. dar simt că nu pot. nu mai pot. sau poate nu vreau. poate sunt egoistă și consider că grigore din bucurești nu trebuie să știe ce fac eu. poate grigore, ăsta, nu merită cuvintele mele. am realizat că blogul ăsta a devenit la un moment dat punctul meu slab. prea mulți mi-au spus:
- noroc de blog, așa aflu ce mai faci
- blogul ești tu
- pe blog e afișată viața ta din ultimii doi ani...
etc etc etc
nu cred că asta îmi doresc. spun nu cred, pentru că nu știu ce îmi mai doresc.


acest post fost scris pentru cosmin, care a insistat foarte mult să scriu. știu că nu ai intenții rele. poate încerci să mă motivezi, dar uneori trebuie să respecți faptul că nu am chef sau nu pot sau nu vreau. aștept cerceii :D

:D

adopt your own virtual pet!

cum să-ți spun eu?

baby, eu te iubesc pe tine mult
dar sunt o femeie mândră (ca să nu spun o mândrețe de femeie)
și știu că tu mă adori dar...
nu-mi plac oamenii lași.
și apoi.
din ala-bala-portocala
nu iese nimic trainic
așa că: take it or leave it!
nu te juca cu focul
că te arde!
nu baby, nu e amenințare
e o axiomă!
da, baby, știu că e greu
viața în 2 e pentru iubiți puternici.
cum să-ți spun eu?
The rest is silence!

Nu-mi doresc decât să mă trezesc și să-mi dau seama că a fost doar un vis urât. Cel mai urât. Atât!

Hai să râdem!

Un filmuleț care m-a dezmorțit. Și nu doar pe mine... :)