anotimpul hoţilor de cuvinte

e vremea

se apropie ziua aia în care trebuie să te reîntorci

îţi spun am ajuns la capăt de toamnă

imaginează-ţi că toţi ăştia m-au hoţit de cuvinte

oraşului i-au căzut frunzele

iar oamenii au îngălbenit

sunt deprimată aici printre betoane

nu mă crezi nu-i aşa

la tine e cald încă

dar trebuie

aminteşte-ţi că mi-ai promis

voi fi acolo când vei avea nevoie de mine

păi te las să ştii că se apropie ziua aia în care am nevoie

de tine

îţi voi pregăti un ceai pe care să nu-l recunoşti

tu îmi vei parfuma încheietura mâinii cu respiraţie tandră

pentru ceva vreme voi uita de alte iubiri

nu te reţin mult doar să treacă ziua

apoi ştiu că vei pleca

şi voi rămâne din nou cu betoanele şi cu hoţii de cuvinte

atât de tristă

toamna asta

monoton

daca as putea as ucide obisnuinta si monotonia in cel mai crud mod posibil... astea doua distrug orice iubire frumoasa. atunci cand te obisnuiesti cu un om, poti spune ca nu-l mai iubesti. fiecare zi in cuplu trebuie sa fie o experienta unica.

nu pot pricepe. cum poti sa reusesti sa stai langa o persoana care te plictiseste, cu care nu ai ce sa discuti, doar pentru ca iti este liniste si nu te certi cu ea decat rar? tare patetic mi se pare...

si cum poti sa preferi langa tine un om care nu-ti arata zilnic dragostea lui, dar care este numai cu tine... ? adica... e ok daca eu nu te iubesc... si stau doar langa tine... tu te-ai multumi cu asta pentru ca "macar sunt a ta"? ma indoiesc ca ti-ar ajunge sa ma stii a ta...