ultimul poem de tavernă

mă dezbrac de tine
când șerpii adună ispite
într-o toamnă amară
nu ești dumnezeu pentru mine
nici n-ai să fii
ți-am lipit de prea multe ori coastele
când ți le-ai rupt în femei
am cunoscut-o chiar pe aceea
care și-a uitat coasta în tine
și pentru care mărul nu e stricat
nu voi fi niciodată evă
căci mă sperii ca de un străin
când te recunosc
deși am 23 de motive
să te arunc la gunoi cu cerul
te las să bați cuie în scânduri
până durerea se face nai
cuvinte se sting pe rând
să mă anunțe
sfârșitul mâinilor jertfă pe mese

poem de tavernă IV

Seară de octombrie cu fum
taximetriștii agață femei ca pe prostituate
să se vândă pe-o cremă de zahăr ars.
Mă plimb în tramvaie
spre subsolul care mă cântă
să te găsesc agățând de umeri
o străină pe trupul căreia
unei primăveri i s-a făcut
Se aprind focuri pe mese
iar ochelarii privesc fără ochi
când avioane planează
unde altădată lăsai resturi
tu zâmbești fără să știi
că animale de pradă sunt peste tot
Scândurile ne construiesc sicrie curând
să odihnim un an de zbucium
Am obosit să-mi trag la sorți sufletul
din aceeași căciulă ponosită
Rămân doar voci și portocale
să amintească ce am început
fără sfârșit.