steliana

ești fata coborâtă din stele
cu fericire pe buze și dulce în ambalaj de bere
îmi spui despre ce a fost rău când eu fumez prea mult
chiar dacă numai bine caut mă înveți
de când ți-ai adunat pe gene frumusețea
din suferințe
ca rătăcitele să găsească drumul
prin ceață
să adun lacrimile în borcane și să le sparg în trecut
fericită fii printre stele
drumurile s-au bătut în scânduri
să dăruiești din suflet soare
în vindecare ne vei pierde
cu bucuria

maria

azi sfânta e tristă
privește nedumerită păcătoșii
care dau de mâncare îngerilor rugăciuni
nu mai are sânge cald
nici drumul nu-l mai știe
de când cerul stă mototolit în gunoi
e frumoasă
fluviul ăla o înfășoară
o transformă în nimfă și drac
oare e defectă
oare sângele-i nu se dezgheață-n stele
azi sfânta e tristă
a văzut un înger îmbrăcat în negru

ultimul poem de tavernă

mă dezbrac de tine
când șerpii adună ispite
într-o toamnă amară
nu ești dumnezeu pentru mine
nici n-ai să fii
ți-am lipit de prea multe ori coastele
când ți le-ai rupt în femei
am cunoscut-o chiar pe aceea
care și-a uitat coasta în tine
și pentru care mărul nu e stricat
nu voi fi niciodată evă
căci mă sperii ca de un străin
când te recunosc
deși am 23 de motive
să te arunc la gunoi cu cerul
te las să bați cuie în scânduri
până durerea se face nai
cuvinte se sting pe rând
să mă anunțe
sfârșitul mâinilor jertfă pe mese

sticle și o sfântă

sunt fata cu fluturi
care aprinde focul
și se ascunde în sticle goale
când ne desparte o sfântă
cauți umezeală
când ești singur ca un vierme
și mă trezești cu pilde
să-mi schimb gândurile
ca pe șoșete
nu mai pot fi
cea care îți vindecă durerea
când zgarda te strânge
am stat prea mult închisă
între oasele tale
încât am uitat să fiu
sunt fata cu îngeri
care-ți aprinde viața
și se arată după sticle goale
atunci când sfânta nu mai găsește
drumul.

Tu nu știi?

ești un obiect neidentificat
căzut în lumea dintre scânduri
iar femeia cu sângele cald
ce o porți ca pe-o zgardă de om
nu știe că cerul încape într-un tricou
te amăgești cu numele unei fete cuminți
care te plimbă prin subsoluri
când tu agăți resturi de tavan
legându-mi nebunia de a ta
sub pământ ne clădim din sticle case
transformând buze în pahare
pe care nu reușim să le umplem
iar mintea ta modelează paturi
să-mi odihnesc întrebările
la care tu ești răspunsul
te desparți de mine ca-ntr-o piață
în care îți plătești drumul cu fum
Te-am identificat!

poem de tavernă III

fumez mult şi...
te văd în toate...
eşti la colţul pădurii
privindu-mi mersul din guri în guri
îmi zâmbeşti cu fericire şi amar
şi te muţi pe coarde
cântând sub felinar.
îmi spui că mă pot îmbăta şi cu lămâie
atât timp cât am grijă de mine
dar eu sunt evadată
din realitate
şi rămâi...
îmi păzeşti traista
cu fericiri nestinse.
dar în liane te încâlceşti din nou
şi uiţi de mine pe drum
eu te păstrez în inimă şi-n toate
sub felinare şi în alte zile
ştiind că apa te va aduce mereu la mine.

Poem de tavernă II

unde te-am iubit
s-a făcut lumină
azi
când te zăresc numai printre spânzurători
tu te alini încolăcit de liane
iar glasurile se risipesc
ca fumul în care te dezlegi în inimă
sorbi din nu-mi dau seama ce
şi nu mai eşti
deşi continui să fii
cred că sunt fericită
în cântecele de dor care răsună
în fiecare nebună păgână
ce-ţi dansează pe retină
m-ai recunoscut doar pe coarde
ce s-au rupt
sub plânsete nerostite
rămâi al ei, te rog
şi cântă-i ce nu mi-ai găsit mie
Iubească-te

uscat ca o despărţire!

Îți cer scuze pentru aseară :)

Și de fiecare dată când îți ascunzi limitele în licori magice, mă suni să-mi spui că mă iubești, pentru că mereu voi fi acolo în nopțile în care ea nu te vrea și nu știe să te aline. Vrei să-mi vorbești despre ce-a mai rămas din noi, amintirile în care ne ucideam dragostea, ba în cuvinte, ba pe lame de cuțit, pretinzând că nu-mi faci reproșuri. Și-ți place să te chinui amintindu-ți cum eu știam să te arunc în sus spre nemărginire și cum întorceam spatele nepăsătoare, lăsându-te să te faci bucăți, de fiecare dată când te loveai de realitate. Chiar și așa, tot mă iubești în nopțile în care nu este ea lângă tine, să te parfumeze cu ființa ei plină de copilărie. Nu știe, nu-i așa? Nu știe să te piardă cu ea. Nu-i nimic. Are să-nvețe.

Și în fiecare dimineață când magia își risipește vraja te întorci la ea să-i spui că o iubești naiv, pretinzând că nu i-ai greșit cu nimic și jurându-i aceeași iubire fidelă pe care mi-ai jurat-o și mie și alteia și cine mai știe câte or fi fost. Îi vorbești despre câte puteți construi împreună doar pentru că există dragoste, fără să poți intui ce ar putea să te învețe ea. Și-ți place să te minți că nu mă cauți acolo unde am fost și nu mai sunt, dar încă nu te-ai vărsat de mine și te zbați ca un pui de vrabie care s-a pierdut de cuib, încercând să-și ia zborul de unul singur. Chiar și așa, tot mă iubești în zilele când te afunzi în aerul pe care ea îl respiră, sperând că te va respira și pe tine. Știi, nu-i așa? Știi că niciodată nu va ști să te iubească până în carne și până în suflet așa cum te-am iubit eu. Nu-i nimic. Are să-nvețe.

Și în fiecare zi când îmi port grijile, mă gândesc că nu doresc nimănui să trăiască lângă un el care pe timp de noapte iubește o alta, iar pe timp de zi o iubește pe ea. Și nimic mai mult. Viața este prea scurtă și prea plină să ne pierdem în magii la ceas de noapte.