poem de tavernă IV

Seară de octombrie cu fum
taximetriștii agață femei ca pe prostituate
să se vândă pe-o cremă de zahăr ars.
Mă plimb în tramvaie
spre subsolul care mă cântă
să te găsesc agățând de umeri
o străină pe trupul căreia
unei primăveri i s-a făcut
Se aprind focuri pe mese
iar ochelarii privesc fără ochi
când avioane planează
unde altădată lăsai resturi
tu zâmbești fără să știi
că animale de pradă sunt peste tot
Scândurile ne construiesc sicrie curând
să odihnim un an de zbucium
Am obosit să-mi trag la sorți sufletul
din aceeași căciulă ponosită
Rămân doar voci și portocale
să amintească ce am început
fără sfârșit.

Tu nu știi?

ești un obiect neidentificat
căzut în lumea dintre scânduri
iar femeia cu sângele cald
ce o porți ca pe-o zgardă de om
nu știe că cerul încape într-un tricou
te amăgești cu numele unei fete cuminți
care te plimbă prin subsoluri
când tu agăți resturi de tavan
legându-mi nebunia de a ta
sub pământ ne clădim din sticle case
transformând buze în pahare
pe care nu reușim să le umplem
iar mintea ta modelează paturi
să-mi odihnesc întrebările
la care tu ești răspunsul
te desparți de mine ca-ntr-o piață
în care îți plătești drumul cu fum
Te-am identificat!

Ironic

Soarbe-mă până la ultima răsuflare
pe care o găseşti în morgane
Eu sunt în toate
Cheamă-mă când apar în oglindă

spălându-mă de celelalte priviri
să mi te dai pe buze mincinoase
şi să mă legi
poate nebunia mea se stinge
dacă se zbate îndeajuns în lanţuri.

Spune-mi
cât de fraieri putem fi
să ne calculăm vina în sărutări?
Doar noi... destul!
Ironic, nu? Vorbim...

Poem de tavernă II

unde te-am iubit
s-a făcut lumină
azi
când te zăresc numai printre spânzurători
tu te alini încolăcit de liane
iar glasurile se risipesc
ca fumul în care te dezlegi în inimă
sorbi din nu-mi dau seama ce
şi nu mai eşti
deşi continui să fii
cred că sunt fericită
în cântecele de dor care răsună
în fiecare nebună păgână
ce-ţi dansează pe retină
m-ai recunoscut doar pe coarde
ce s-au rupt
sub plânsete nerostite
rămâi al ei, te rog
şi cântă-i ce nu mi-ai găsit mie
Iubească-te

uscat ca o despărţire!

Să-ți spun despre cea mai frumoasă zi...

File din jurnalul unei extraterestre

Cea mai frumoasă dimineață a fost când m-ai luat de mână și mi-ai spus: „Hai să mergem!”. Eram fericită și nu puteam să realizez ce mi se întâmplă. Te-am întrebat contrariată unde, iar răspunsul a venit la fel ca și invitația: „Nu știu, oriunde, altundeva!”. Nu-mi încăpeam în piele de atâtea emoții adunate și încercam să memorez cât mai multe detalii să te pot păstra lângă mine chiar și în cazul în care ai fi fugit.

Am ieșit afară... încă năuci de atâta noapte și era lumină. Și ningea... atât de timid și atât de frumos. Mi-ai vorbit despre nimicuri, dar mă țineai de mână. Nu-ți poți închipui ce poate fi în inima unei îndrăgostite atunci când cel pe care îl iubește în toate felurile posibile o ține de mână ferm, dar tandru... Mi-era frig și poate și ție îți era, așa că ți-am băgat mâna în buzunarul paltonului. Deși era strâmt, am încăput, amândoi. De parcă buzunarul era croit exact pe măsura mâinilor noastre, pentru palmele noastre căuș.

Aș fi mers oriunde cu tine și-mi doream ca drumul să nu se mai termine. Nici ziua, nici noaptea, nici ninsoarea...

Am urcat scările spre locul unde e mereu noapte. Vroiai un suc sau poate o cafea... Eu te vroiam doar pe tine. Nimic altceva nu-mi trebuia. Și m-am bucurat că în dimineața aceea noaptea se terminase chiar și în locul unde e veșnică.

Te vroiam în lumină... Și am ieșit afară din nou... Și frigul m-a zgribulit și m-a trezit. Nu visasem. Încă mă țineai de mână, erai lângă mine.

Ne-am continuat drumul discutând nimicuri, râzând la vitrine, tu făcând glume pe seama papucilor mei albaștri, eu vorbind despre extratereștri.

Și ne-am oprit la o cafea... acolo unde toate zilele încep, acolo unde amintirile se adună...

Nu știu dacă ai băgat de seamă, dar iubirea asta s-a consumat doar între scânduri.

Te trezeai treptat și te speriai tot mai mult... Încercam să ignor și să nu mă sperii și eu. Încă eram fericită! Și mi-ai vorbit despre un nene pe care mi-am dorit din tot sufletul să îl bat. Te rănise... în vorbe, dar te rănise.

Dragul meu, strânge în suflet doar cuvintele acelor oameni care te ajută să crești, să urci mai sus. Suntem atâția care te apreciem și te susținem, iar un nemulțumit nu poate fi decât un lucru bun. Ce faci tu e ceva nou și stârnește un soi de controversă, iar prin asta vei rămâne în memoria celor care te ascultă.

Nu știu cât am reușit să te încurajez sau să te alin, dar îmi doream să știi că pentru cineva tu ești totul și restul ar fi trebuit să nu conteze.

De data asta, te-am chemat eu. Vroiam să mai rup o bucățică din tine pe care să o ascund undeva adânc și pe care să o regăsesc în momente ca acestea, când stau și îți scriu. Și am reușit. Dar nu mi-a fost ușor, pentru că tu mă vrei, dar numai în negații.

Cea mai frumoasă dimineață a fost când am putut să te privesc cum dormi. Atât de real, atât de tu... agitat, frumos, copil, fricos, nehotărât, ciudat... și aș putea continua. Nu știu cât contau lucrurile astea pe care le găseam și le observam fascinată în tine, pe cât conta că atunci, dimineața, erai al meu, numai al meu. Am încercat și eu să dorm, dar eram prea emoționată. M-am întors pe toate părțile... Și tu erai tot acolo, iar eu eram cea mai fericită.

Știi? La un moment dat mă dezlipisem de tine de frică să nu-ți tulbur somnul, dar tu... m-ai căutat cu mâna, m-ai cuprins și m-ai lipit de tine. Am tresărit înfiorată și am zâmbit.

Nu avem nimic împreună, decât o iubire, pe care nu pot și nu vreau sa o numesc altfel, consumată în nopți năucite de beție. De aceea mi-am dorit să memorez cât mai bine acea dimineață, ziua aceea...

M-ai amăgit atunci spunându-mi că nu va fi ultima. Știi? Eu încă mai aștept... J

Apoi te-ai trezit buimac, în pat străin, eu toată un zâmbet, dar în același timp timorată. Mi-era teamă că te vei ridica și vei pleca. Dar nu. Ai rămas, din nou. Parcă dinadins ai făcut în așa fel încât să-mi oferi cea mai frumoasă amintire. E ciudat, nu-i așa? Cu cât de puțin poți mulțumi o femeie...

Și am fost doi copii plini de temeri și întrebări..., dar ne-am jucat, am râs, am vorbit, am căutat soluții și răspunsuri, apoi am fugit de ele... Mi-ai dat dreptate! Nici acum nu știu în ce privință, dar inima îmi crește doar la gândul că mi-ai dat dreptate. Și iar ne-am jucat și m-ai sâcâit de-mi venea să te bat! Sunt sigură că și acum știi că nu suport să mi se atingă nasul.

„Tu ce vrei?”

„Vreau ceva, așa cum este... Frumos...”

Nu știu dacă am reușit să am ceva frumos, în schimb, am o dimineață, aproape o zi, în care tu ai fost al meu, iar cel mai important, te-am simțit al meu.

O păstrez în suflet, în mine ca pe cea mai frumoasă amintire, dimineață unică printre nopți. Și nu pot decât să sper că ceea ce ai simțit atunci se va împlini și nu va fi ultima.

... fraiere!

Semnez: Un Ozenel 

 

poem de tavernă

nu te vinde ieftin iubite

țâțe găsești la toate

aș prefera să fiu eu ultima

pe care o strivești în cuvinte

nu te da oricui iubite

străinele nu știu

să fie fecioare despletite

doar eu pot fi mereu

nebuna ta

nu zâmbi oricui iubite

nu vezi că ele nu vor

să se dea peste cap pentru tine

dar de mine te poți agăța

când te rătăcești

printre necunoscute

și luminile se închid

și se deschid

în vise de scânduri

la fel și ușile

lăsând în urmă

beții neîmplinite.

pepsi

iubește-mă acum

nu voi mai fi deajunsă mâine

nu vreau vreodată să îți curg prin vene

deși nebună așa cum sunt

m-am strecurat pe unde am putut

altădată m-aș fi vândut ție

acum mă las de bunăvoie mințind

că nu o să mai fie

iubește-mă acum

doar știi că timpul se termină

pe trupul de ieri
nu voi mai pune haină

te voi păstra pe tine

în amintirea dimineților

nici înnorate nici senine

iubește-mă din nou

când beată am să te chem

să fiu a ta să fii al meu

iubește-mă din nou

când gura-mi însetată

nu va mai ști să strige-n șoaptă

iubește-mă din nou

când ieftină voi fi

azi am aflat

iubirea costă un pepsi

te-am iubit fraiere

te-am iubit fraiere în dimineața aceea

când mi-ai răscolit noaptea amorțită într-o migrenă

și am uitat de mare și nisip

și aproape m-am înnecat în tine

te-am iubit nenorocitule în noaptea aceea

când aproape m-ai făcut sicriu

cu sărutări o mie

și mi-ai spus să fim prieteni

te-am iubit fraiere

atât de mult te-am iubit

încât te-am lăsat să crezi în ozn-uri

și m-am transformat în extraterestră pentru tine

te-am iubit fraiere în sticle de bere

și shot-uri de tequila

în așternut neașternut și-n atingeri pe ascuns

te-am iubit ciudatule între patru pereți

în văz de străini și pe buze necunoscute

dar tu nu m-ai văzut nu m-ai simțit nu m-ai iubit

de frică să nu-ți leg libertatea de calorifer

iar acum când timpul se termină

mă vezi mă simți mă respiri

dar tot nu știi că

te-am iubit

fraiere.

de bună dimineața

Mi te-ai strecurat în minte din prima clipă în care ți-am căutat privirea.

Reverși în fiecare dimineață un curcubeu deasupra mea… și chiar de-i gri afară, eu îmi văd viața în culori. Și te sărut și mă deschid tandru în tine și-mi doresc să fiu doar a ta. Mă copilăresc, dar e frumos… Și ador să te am lângă mine, să nu te simt străin.

Îmi prelungesc bătăile inimii în pieptul tău visând că, de fapt, vom fi doar unul cândva. Și mă îmbrac cu tine și simt cum mi te infiltrezi în toți porii.

Iar în fiecare seară te adorm în inima mea, ca mai apoi să-mi apari în vise lecuindu-mă de umbre. Și mă faci mai fericită decât am fost vreodată, năucindu-mă în râsete și în tăceri.

Și sper și îmi doresc să vrei…  

introspecție

îmi ghicești în bună dimineața fericirea unei zile

să mă desfac în bucățele și bucățele de zâmbete

pe care le rătăcesc odată cu razele de soare

de frică să nu risipesc prezentul.

Ascuns

ai strâns zâmbete-n ghioc

când nu știam de mine

să-mi amintești mereu începutul.

iar mai apoi

ne-am găsit în furtună căutând lumina

căci prea am rătăcit

când verdele s-a întunecat.

tu știi? sunt mai mică

de fiecare dată când mă strigi

în alternanțe de ritmuri

pentru ca mai târziu să găsesc

crescând în mine aripi.

te rog nu te mai ascunde

în spatele tăcerii

pentru că mă pierzi în înțelesuri.

așa că hai să fim și să ne lăsăm

să nu uităm

să trăim în tine și în mine.

Îți cer scuze pentru aseară :)

Și de fiecare dată când îți ascunzi limitele în licori magice, mă suni să-mi spui că mă iubești, pentru că mereu voi fi acolo în nopțile în care ea nu te vrea și nu știe să te aline. Vrei să-mi vorbești despre ce-a mai rămas din noi, amintirile în care ne ucideam dragostea, ba în cuvinte, ba pe lame de cuțit, pretinzând că nu-mi faci reproșuri. Și-ți place să te chinui amintindu-ți cum eu știam să te arunc în sus spre nemărginire și cum întorceam spatele nepăsătoare, lăsându-te să te faci bucăți, de fiecare dată când te loveai de realitate. Chiar și așa, tot mă iubești în nopțile în care nu este ea lângă tine, să te parfumeze cu ființa ei plină de copilărie. Nu știe, nu-i așa? Nu știe să te piardă cu ea. Nu-i nimic. Are să-nvețe.

Și în fiecare dimineață când magia își risipește vraja te întorci la ea să-i spui că o iubești naiv, pretinzând că nu i-ai greșit cu nimic și jurându-i aceeași iubire fidelă pe care mi-ai jurat-o și mie și alteia și cine mai știe câte or fi fost. Îi vorbești despre câte puteți construi împreună doar pentru că există dragoste, fără să poți intui ce ar putea să te învețe ea. Și-ți place să te minți că nu mă cauți acolo unde am fost și nu mai sunt, dar încă nu te-ai vărsat de mine și te zbați ca un pui de vrabie care s-a pierdut de cuib, încercând să-și ia zborul de unul singur. Chiar și așa, tot mă iubești în zilele când te afunzi în aerul pe care ea îl respiră, sperând că te va respira și pe tine. Știi, nu-i așa? Știi că niciodată nu va ști să te iubească până în carne și până în suflet așa cum te-am iubit eu. Nu-i nimic. Are să-nvețe.

Și în fiecare zi când îmi port grijile, mă gândesc că nu doresc nimănui să trăiască lângă un el care pe timp de noapte iubește o alta, iar pe timp de zi o iubește pe ea. Și nimic mai mult. Viața este prea scurtă și prea plină să ne pierdem în magii la ceas de noapte.