Dor nebun şi inimă plină de arşiţă....

Mi-e dor de Cuvânt! A apărut cineva care mi-a vorbit exact cum îmi vorbeai şi tu... Mi-a spus cuvinte atât de dulci, dar atât de îndurerate... Şi iar sufletul meu din nou e cuprins de dor şi seacă pe zi ce trece... Nu înţeleg de ce sunt atât de însetată de Absolutul acesta relativ.... Nici măcar nu ştiu dacă există... Dar eu cred, cred în Dumnezeu şi în Iubire... Cu toate acestea simt cum mor în fiecare zi! Sunt tot mai revoltată, sunt tot mai plină de... nu ştiu de ce sunt plină... Simt cum mă transform în ceva .... ce nu mă mulţumeşte... Trec printr-o criză teribilă în care nu mă pot regăsi... Simt cum mă pierd. Mi-a spus atât de frumos omul acesta... mi-a vorbit atât de frumos despre zbaterile lui... încât, involuntar, am dat în lacrimi... Simt un dor nebun care zace în mine, iar inima mi-e plină de arşită! Sunt însetată mai mult ca oricând de Iubire... Mi se va potoli oare setea?

Beţie...

Cam asta e starea mea... Sunt beată.... din cauza florilor de castan, sunt beată din cauza unor spectacole de teatru excepţionale, sunt beată din cauza unui nebun, sunt beată din cauza unor prietenii... Şi sunt fericită în beţia mea!
Pe lângă lăcrămioare, ador castanii în floare.... Mereu mi-am dorit flori de castan dăruite şi într-un final le-am primit... Când înfloresc castanii mă îndrăgostesc... de VIAŢĂ! Şi tot castanii îmi induc şi o nostalgie... Dragul meu liceu este păzit de nişte falnici castani... care mi-au vegheat îndeaproape adolescenţa...
În această perioadă se desfăşoară festivalul de teatru Amfiteatru. Concurează trupe de teatru din licee, trupe care nu-mi sunt deloc străine. Totuşi, favoriţii mei sunt actorii Colegiului Eminescu. Au prezentat un spectacol excepţional, care, pe lângă aprecieri, a adunat şi multe critici nefondate, după părerea mea. Aş putea spune că am fost furioasă când abia ieşită din sală am auzit pe unul dintre amicii mei spunând "Un spectacol slab! Artele au fost cu mult mai sus!". În căpşorul meu nu se poate face o comparaţie între spectacolele celor două licee, pentru că Atelierul are o experienţă în spate, întărită de numeroase premii, iar Tavi are mai mult talent decât toată trupa Artelor la un loc. Şi apoi, apreciez ceea ce au făcut cei de la Arte, au arătat că au potenţial, au pregătit în timp scurt o piesă bunicică, adică amuzantă, dar ar trebui să ştie şi să se autoevalueze. O altă chestie pe care nu o înţeleg este rivalitatea dintre colegii... Bine, recunosc, sunt şi un pic subiectivă când vine vorba de Atelierul de teatru. Nu pot să nu fiu altfel când le-am urmărit spectacolele cu sufletul la gură, de fiecare dată când am avut ocazia. Or fi şi aroganţi unii, dar au şi de ce să fie aşa... Nu ştiu, din punctul meu de vedere, Atelierul este cel mai bun, până acum... Aştept să văd ce fac şi cei de la Drama...
Revenind la beţia mea... Am un iubit nebun.... care m-a trântit în iarba udă şi m-a sărutat... care m-a luat în spate şi m-a cărat o bună bucată de drum... care s-a agăţat de castani, doar ca să-mi ofere mie flori... care face o groază de lucruri doar ca să-mi arate cât de mult mă iubeşte... "Îmi doresc să ne trezim morocănoşi, dar în acelaşi pat" - dintre cele mai drăguţe şi mai simple cuvinte care mi s-au spus.... Şi acu mi-a trecut altceva prin cap :D of... ador starea de beţie!

Urăsc transportul în comun!

Urăsc transportul în comun pentru că tot felul de burtoşi stau lângă mine şi uneori mă ating... din greşeală, dar mă ating... Urăsc transportul în comun pentru că nu mă simt deloc în siguranţă, deoarece în fiecare curbă am impresia că microbuzul se va răsturna din cauză că e supraplin. Urăsc transportul în comun pentru că, din nou, nu mă simt în siguranţă din cauza persoanelor dubioase, persoanelor bete, care ţipă şi comentează neîncetat. Urăsc transportul în comun din cauza izurilor de toate felurile care se contopesc şi îmi dau o stare de discomfort. Urăsc transportul în comun din cauza manelelor. Urăsc transportul în comun din cauza şoferilor libidinoşi. Urăsc transportul în comun pentru că sunt aceleaşi trasee :)) Urăsc transportul în comun şi punct!

Despre Prietenii mei

Mi-s tare dragi... Mi-au fost colegi de clasă în liceu. Jojo mi-a fost colegă de bancă şi tovarăşă de suferinţă, bucurie, trăsnăi multe şi haioase... Suntem tare nostalgice după perioada liceului.... George mi-a fost cel mai de preţ confident, alături de Joj... Ea mă îndemna mereu să acţionez cum îmi dictează inima... în schimb, George este tipul raţional care mi-a spus mereu că nu este bine ceea ce fac şi m-a atenţionat când am dat greş... Ei mi-au fost alături mereu când mi-a fost greu... Mă gândeam că este o chestie ciudată ca prietenii mei cei mai buni să fie născuţi în aceeaşi zi, în acelaşi an... Cu ei am împărţit şi cele mai frumoase momente...
Nici nu ştiu ce anume ar fi reprezentativ pentru dulcii mei prieteni...
Ador ieşirile cu George... în care stăm ori la o cafea ori la o bere şi fumăm şi vorbim despre toate... Îmi amintesc când eram cu un anume el... care nu-mi permitea să mă întâlnesc cu prietenul meu cel mai bun... Eram nevoită să mă întâlnesc pe ascuns cu George ca să evit crizele de gelozie... Şi dragul meu mă înţelegea... şi cu toate că mi-a spus de câteva ori că relaţia nu va dura... nu m-a certat când am ajuns să-i plâng pe umăr... S-a bucurat pentru mine când i-am spus că iubesc o nălucă şi m-a încurajat să o iubesc în continuare... O să dau de băut pentru tine... dragul meu prieten.. Un Campari Orange!
Jojo... sunt atât de multe de spus... Îmi amintesc de dansurile noastre haotice pe Vama Veche, după ce am urmărit Legături Bolnăvicioase... Îmi amintesc cum chiuleam şi mergeam la plajă... Îmi amintesc cum ne plimbam nebune prin tot oraşul... Îmi amintesc cum am plâns împreună, îmi amintesc cum am râs împreună... Îmi amintesc cum am făcut clătite şi apoi am stat pe acoperiş şi am fumat... în toiul nopţii.... Îmi amintesc cum făceam crize de gelozie pentru că aveam impresia că te-ai apropiat de alta... Îmi amintesc cum te certam pentru că dădeai greş în relaţii... Îmi amintesc cum ne-am certat de două ori în prietenia noastră; o dată din cauza lui B şi o dată din cauza lui G. Doamne... sunt atât de multe... Îmi dau lacrimile când mă gândesc... şi mi-aş dori să fim din nou copii şi să cântăm şi să dansăm şi să râdem şi să plângem şi să ne îndrăgostim şi să iubim...
Prietenii mei sunt speciali... cum de altfel, sunt toţi prietenii... Astăzi este ziua lor... şi nu le pot fi aproape, dar le voi fi în weekend... Vă iubesc... Voi ştiaţi asta? Am stat şi m-am gândit mult la nişte cuvinte măreţe... care să exprime cât mai exact ceea ce simt... dar nu am găsit... Atât doar... PRIETENIE ŞI IUBIRE...
La mulţi ani, dragi iubiţi şi dulci prieteni!

Nu omorâţi cărăbuşii!!!

Sunt tare tristă... Azi mergeam... pur şi smplu mergeam şi mă uitam pe unde calc (am avut câteva păţanii, nu de alta...) şi am văzut o infinitate de cărăbuşi de mai... morţi. Oamenii sunt atât de nepăsători... Cum pot să calce indiferenţi pe cărăbuşi? Nu se gândesc nici o clipă că ei sunt atât de mici şi de neajutoraţi şi de blânzi şi de drăguţi... Şi apoi... Cine se pune în locul unui cărăbuş? Ei sunt mai bezmetici, aşa, de felul lor... şi cad mereu pe trotuare şi pe asfalt, iar oamenii, răii îi calcă fără milă! Oare vouă v-ar conveni să fiţi un cărăbuş? V-ar conveni ca un om mare mare să vă strivească? N-aveţi pic de suflet... N-ar mai avea farmec aprilie şi mai dacă n-ar exista drăguţii cărăbuşi... Îmi amintesc că atunci când eram de-o şchioapă prindeam câte unul şi îl ţineam în palme şi-i recitam "Gândăcelul" de Elena Farago...

- De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Aşa că... Nu omorâţi cărăbuşii!!!

Le ador....

Sunt atât de fragile... Şi atât de frumoase... Nu am mai văzut ceva atât de minunat... Nu-mi doresc decât un bărbat care să fie în stare să-mi umple camera cu lăcrămioare... Să-mi aducă toată lăcrămioarele din lume... Să mă îmbrace în lăcrămioare... Atât visez.... O cameră plină cu lăcrămioare... Bine... :) M-aş mulţumi şi cu un buchet mai mare... Ca să nu spună cineva că sunt hapsână :)) Dar le ador.... ADOR LĂCRĂMIOARELE!!!!

Moale... şi cald....

Un fior moale şi cald mă inundă de fiecare dată când te văd... E o fierbinţeală pe care nu reuşeşc să o desluşesc şi nu aş putea spune că este plăcută, dar nici neplăcută nu e... Simt cum sângele îmi urcă în obraji şi ţâşneşte... Îmi vine să-mi ascund faţa de frică să nu observi... Îţi evit privirea de teamă că vei putea citi în ochii mei toată Iubirea... Senzaţia durează preţ de câteva minute până când te pierzi în mulţime... dar eu continuu să îţi simt paşii molateci... Prezenţa ta se distinge... Eu ştiu... cine eşti, unde mergi, când vii, ce faci... Eu îţi iubesc mersul, părul, mâinile şi ochii... Iubesc aerul pe care îl respiri... Sărut milimetrii de stradă pe care calci... Vreau să fiu o frunză... Şi vântul să mă bată... şi în furia lui nebună să mă lipească de pieptul tău... Să te simt... Sau de buze... dar cer prea mult...
Inima mi se opreşte când te văd... ca şi cum ar continua să bată în pieptul tău... Simt un gol în piept când apari.... apoi... simt explozii şi erupţii de vulcani în mine.... Ca apoi să nu mai simt nimic... Doar inima bate... tica tac tica tac... Te voi iubi mereu în ziua mea de mâine... Să ştii ...

Titlu

E dimineaţă... şi trebuie să plec pe teren... Am un gol în stomac... Aştept să vină vara... O aştept de vreo opt luni, merg pe a noua... Poate, poate iese... Aseară am avut un şoc, un şoc existenţial... Dar sper să-l depăşesc. Am fost în mijlocul unei furtuni seci... Nu am mai scris de mult şi îmi lipseşte... Din nefericire... nu mai am vise în traistă... Aştept să iau o pauză de Paşti... poate reuşesc să-mi încarc bateriile măcar un pic. Ieri m-am întâlnit cu Blonda. A slăbit mai tare... În seara asta soseşte Jojolina mea... Abia aştept să o văd... Mâine vine şi sclero meu... Şi de el îmi este dor... Şi tot zilele astea trebuie să sosească şi prinţul meu din vremuri... Nu l-am văzut de exagerat de mult timp. Am mai vorbit la telefon şi mi-a părut aşa schimbat... Nu mai era el, cel tălâmb ca altădată... Era.. pur şi simplu, altfel. Îmi este dor... să fiu liberă. Acum mă simt încorsetată de toate responsabilităţile pe care le am. Nu-i aşa de interesant să fii om mare. Când eram de-o şchioapă tot timpul îmi spuneam că o să cresc eu mare şi o să fac tot ce vreau, dar am crescut mare şi tot nu fac ceea ce vreau... De fapt, într-o prea mică măsură... Ieri m-am suit în copac. :)) Simţeam nevoia.
Cam tre' să plec acum...

Hate U!

Hate U!!!!! hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u hate u

un an..............

A trecut un an... Ce repede a trecut! A trecut un an de când am hotărât să-mi fac bagajele şi să trăiesc... Mda... Acum un an... mi-am zis că m-am săturat să trăiesc după regulile altora şi m-am decis că a sosit vremea să fac propriile alegeri în viaţă... Şi aşa am venit acasă... lăsând baltă facultatea... A fost o perioadă îngrozitoare... Toată familia îmi dansa în cap, prietenii erau departe de mine, el era indecis, am rătăcit... Au urmat nopţi albe în care îmi secau ochii de lacrimi, multe zile în care am stat închisă în casă... în care nu am mâncat, în care am rătăcit... numai eu ştiu pe unde... Singurul care mi-a mai alinat nopţile a fost un fost el... care mi-a dat exemplul propriu (şi el abandonase facultatea) şi m-a îmbărbătat spunându-mi că va fi bine, că mă va susţine... Şi a fost cel care m-a lăudat primul pentru întâiul articol publicat! Mersi, dragul meu prieten! Pupat cu foc! Un alt moment, greu, poate cel mai greu... a fost atunci când a trebuit să o sun pe dirigă să-i spun ce am făcut. Mi-era ruşine, îmi era teamă că o voi dezamăgi. Mi-a trebuit mai bine de o lună să prind curaj să o sun... şi într-o seară am făcut-o. Eram timorată şi m-a simţit. Ba mai mult, a simţit şi că s-a întâmplat ceva. În condiţiile în care vorbeam aproape zilnic cu ea, o absenţă de aproape două luni ridică semne de întrebare. A reacţionat aşa cum nu m-am aşteptat. Ba chiar mi-a spus că este mândră de mine că am hotărât să-mi iau viaţa în mâini. A încheiat cu "Inima sus!" şi am căpătat o forţă nemaipomenită. Mulţumesc, doamna dirigintă pentru că îmi daţi mereu putere! Şi vă iubesc! O perioadă am fost indecisă în hotărârea mea. Ştiam că trebuie să fac ceva şi nu ştiam ce. Aici m-a ajutat sclero al meu... care m-a bătut zilnic la cap şi m-a îndrumat către un tărâm extraordinar, jurnalismul. Mă suna de zeci de ori, zilnic şi îmi povestea cu lux de amănunte cât de mişto e să umbli lerla să faci un reportaj, o anchetă, un interviu sau chiar o simplă ştire. Îmi povestea şi mă fermeca... Mulţumesc, Gigi pentru că m-ai îndrumat spre jurnalism! Am văzut anunţul în ziar timp de două luni sau chiar mai bine. Nu îndrăzneam. Nu mă simţeam destul de bună pentru asta, dar într- o zi mi-am făcut curaj. Mi-am depus CV-ul sărăcăcios la redacţie. M-a întâmpinat Flori cu o privire blândă, dar sceptică în acelaşi timp. Aveam atâtea emoţii... Numai eu ştiu ce era în sufletul meu... Mi-a spus că mă va suna după ce se consultă cu şefii... indiferent care va fi răspunsul. Şi m-a sunat! Şi m-a chemat la muncă! Ce fericire! Inima îmi era plină... Eram atât de entuziasmată şi hotărâtă să arăt că pot, chiar dacă sunt un pişcot. Şi am dovedit. Primul meu articol a fost şi publicat. Mă documentasem bine. Am rămas chiar eu surprinsă de faptul că am fost trimisă singură să fac teren după două zile. M-am speriat, dar m-am descurcat. Îţi mulţumesc, Flori pentru că mi-ai dat o şansă! Mi-a fost şi greu, dar îmi place la nebunie. Timp de nouă luni mi-am făcut uncenicia la Evenimentul de Botoşani ca reporter. Un colectiv, n-aş pute spune că fain, mai potrivit ar fi... drăguţ. Mi-au rămas aproape de suflet Diana, cea care mi-a arătat cum să fac teren, cum să iau o declaraţie... Carmen, care m-a încurajat atunci când am dat-o în bară la prima şedinţă de consiliu local la care am fost... Claudia, un dracuşor de olteancă, mică, dar puternică şi Flori... Restul... doar au fost... M-am mutat la Jurnalul de Botoşani, unde lucrez şi în prezent. Un colectiv foarte fain. Aici am învăţat poate mai mult decât am învăţat în nouă luni de Ev. Am fost şi certată, dar am fost şi încurajată. Ţin să precizez că atunci când am plecat la Ev. am plecat total demoralizată. Ba chiar mă gândeam să renunţ şi să mă fac vânzătoare. Îmi pierdusem plăcerea de a lucra un articol, entuziasmul de a face teren. Aici, unde sunt acum le-am descoperit. Stăteam şi mă gândeam cât de mult face un şef super, care să ştie să te certe atunci când meriţi şi să te încurajeze atunci când ai făcut un lucru bun.
Recunosc.... am aceeaşi problemă cu trezitul de dimineaţă. Doamna dirigintă, iată-mă angajată şi fără leac!
Şi a trecut un an... un an minunat, care a adunat atât de multe în scrinul său... Şi bune şi rele... Am tras o linie acum şi pot spune, cu o singură excepţie că sunt mulţumită de viaţa mea, de ceea ce am realizat până acum şi de calea pe care am ales-o. Nu pot decât să mă rog la Dumnezeu să-mi dea putere şi mai departe şi să mă lumineze să iau decizii corecte, aşa cum am făcut acum un an. (Am uitat să menţionez că între timp am devenit din noi boboacă, dar de data asta la Jurnalism)

Şi m-am (re-) îndragostit de tine.... :D

Sunt un drăcuşor născut din amor şi hrănit cu dor.... (Firma - Te paşte)
Astăzi sunt mai îndrăgostită ca niciodată... DE TINE! ŞI DE TINE! ŞI CHIAR DE TINE! Sunt fericită... am poftă de viaţă... De mult nu m-am simţit aşa..." Şi razna am luat-o cu toţi..." (OCS) Sunt toată numai un zâmbet... "Visele nu ţi le dau... Nu mi le poţi lua... Să visez e lumea mea..." (Vama Veche)
Printre nori, printre nori, printre nori alergam impreuna
Printre nori, ce loc ciudat sa ne intalnim
Printre nori, printre nori, ne-am pierdut printre nori impreuna
Dar m-am speriat si m-am ascuns intr-o sticla de vin. Zob - Printre nori
Sunt tare dus(ă) cu pluta,
Dar mai pot s-ajung la mal. Vank - Regele şoselelor
Sunt şi nostalgică, într-un fel.... Dar îs fericită... Şi îmi vine să pup pe toată lumea.... Dar în special mi-aş dori să te pot pupa pe tine :P Ehehe... Dar n-am să cresc eu mare?

Azi am avut energie!

Astăzi am avut atât de multă energie!!! Mi-am făcut treaba cu un entuziasm pe care de multă vreme nu l-am mai avut... Şi am fost veselă, în ciuda faptului că mi s-a atras atenţia de dimineaţă pentru că am pierdut un subiect important... Dacă trag linie la finalul acestei zile îmi dau seama că sunt mai mult decât mulţumită având în vedere câte am făcut...
Acum să trec la altă chestie... Astăzi m-am deplasat în afara oraşului pentru un anume caz social. Nu ar fi nici primul caz şi nici ultimul despre care aş scrie, însă cazul de astăzi m-a bulversat de-a dreptul. Nu pot spune care anume sentiment mă domină... Mi-e şi milă, mi-e şi scârbă... Nu am ce să comentez, e adevărat că familia trăieşte în condiţii improprii unei vieţi care se doreşte la limită, însă consider că indiferent cât de sărac ai fi, tot ai putea să păstrezi o minimă curăţenie. Nu sunt eu nimeni ca să judec bieţii oameni, dar m-am îngrozit când am văzut în ce condiţii trăiesc. Mizeria era de nedescris, copiii aveau haine murdare, de parcă nu au fost schimbaţi de luni de zile... Din ce am înţeles eu, familia este ajutată de foarte multe fundaţii şi de mulţi oameni cu suflet... Dar din ce am văzut eu... Nu pot să înţeleg unde se duc toate ajutoarele... pentru că locuinţa era plină de gunoaie, hainele de pe copiii murdare, iar pe masă nu aveau nimic... În fine... Nu sunt nimeni să judec... Doar îmi exprimam o părere...
În rest, sunt ok... fără prea multe complicaţii şi implicaţii... doar puţini fluturi prin stomac... :) :P

Otravă Albastră...

Îmi iau doza zilnică de moarte...

o îngrop adânc în mine

o las să se dezintegreze şi să mă pătrundă în toate moleculele

Şi soarele e trist...

şi îmi arată Culoarea

Otrava e Albastră!

doar uneori e galben-tuciurie... atunci când mă sărută vesel

În rest... Otrava e Albastră...

Singura mea resemnare e că Otrava mă alină...

niciodată nu m-a dezamăgit...

Dulcea Mea Otravă Albastră!