trebuie să-ţi cumpăr un semn de carte

cafea pe post de drog
şi cea mai lungă dintre nopţi
muncitorii ne-au alungat spre casă

tu ai furat ploile şi le-ai închis într-o cutie
cu geamuri care transpiră privindu-ne cum
ne certăm şi ne luptăm în tăceri
sau poate cutia transpiră sau poate plouă
sau poate tu transpiri
sau
poate

în cutia ta plouă mereu
necuvintele noastre cresc ca nişte buruieni pe un câmp
la margine de lună

în cutia ta e noapte plină de păcate nefăcute
se înteţesc
le văd arzând în ochii tăi
zâmbeşti şi mă citeşti aşa cum l-ai citit pe bukowski
în trei părţi

întâi mă atingi pe obraz
aşa cum ţi-ai trecut degetele pe litere
prelungindu-le spre mine sau spre alta

apoi îmi întinzi fierbințeala
cum ai mângâiat coperţile albe
strecurându-mi mie emoţiile când mi-ai luat ţigările
şi le-ai ascuns în piept

în final îmi îndoi gândurile
cum ai îndoit paginile să nu uiţi
să nu uit

eu am născut poeme

acum ştiu că toate ploile care-mi bat în fereastră
sunt ale tale
evadează din cutie sau poate tu le trimiţi
eu nu ştiu ce să fac cu ele
iar cărţile tale au rămas la mine

trip cu ploaie

 eşti doar un străin în faţa căruia astăzi am plouat mai mult
ca o zi din aia rătăcită printre multe altele
m-am revărsat stângaci refuzând dansul ăla fluid
doar am plouat mai mult. maşinal.
a. şi m-am încolăcit de nişte adâncuri umede găsite în poşetă

eşti doar un străin într-o cutie
dar ai răscumpărat păcate de prieten
e un fel de solidaritate masculină o mână spală pe alta iar pe a ei
o face tremurândă

eşti doar un străin cu un pix şi o hârtie
care şi-a pierdut echilibrul din mine în timp ce mă învaţa să dresez
netăceri
în noaptea în care eu plouam mai mult decât dansam
sau orice altceva

aceleaşi drumuri greşite.
şi uite aşa am refăcut punctele cardinale.

au construit un oraş

acum trei ani şi-au dezbrăcat gurile de cuvinte

şi au închis sentimente într-o îmbrăţişare de paltoane negre

îmi amintesc

au făcut acelaşi lucru şi anul ăsta când au închis timpul în palme

iar inimile au început să se revolte la auzul altor nume

au construit un oraş roşu pentru psihotici

cu drumuri greşite şi încâlcite într-o cale lactee

unde e mereu vară iar zilele apun în cafea

unde stelele cad într-un lan de porumb

iar noaptea nu se satură de palme peste fund

în oraşul lor

sufletele se aruncă de la balcon

iar lacrimile se adună în filme

toamna cântă ploios în ferestre de chat

iar ei aruncă sâni unul în altul ca şi cum s-ar bate

cu bulgări de zăpadă

au construit un oraş roşu pentru psihotici

unde păstrează vara în cafeaua de dimineaţă

povestitorului

azi am nevoie de tine

să-mi spui poveşti cu feţi-frumoşi

şi ilene cosânzene

eventual ilustrate

am nevoie de tine şi de poveştile tale

magia a dispărut din prezentul meu

s-a îmbătat aseară şi s-a rătăcit nu ştiu pe unde

apoi m-a sunat şi a început să-mi ţipe blesteme

sunt o scorpie tu ştii tu mă cunoşti

ştii că nu-ţi cred poveştile

dar azi am nevoie de ele

pentru că în mine există o copilă

căreia îi plac poveştile inventate

azi vreau să fiu copilă

iar tu să-mi fii povestitor

să-mi spui despre hoţii de inimi

despre curvele fericirii

despre ispite cu fluturi în stomac

vreau să-mi spui poveştile alea cu adevăruri

azi vreau să ştiu că nu sunt singura

azi am nevoie de tine

să-mi spui povestea

iarna asta

într-o zi o să-ţi mănânc inima sau o să-ţi tai vreo arteră importantă

zâmbi el cu jumătate de mustaţă

şi-o să fac asta numai pentru că ştiu că-mi vei sfâşia sufletul

fără pic de milă

e în regulă iubire îi răspund

dar mai întâi de toate îngheaţă marea pentru mine

trebuie să ştiu că meriţi să te iubesc până la nefiinţă

îmi place să văd femeia din patul meu

ca într-o mare îngheţată îl completez eu obsesiv în gând

în schimb îi spun că are o părere prea bună despre el şi că

nu-i nici un fel de superman

zâmbeşte din nou cu cealaltă jumătate de mustaţă

apoi încremeneşte

el însuşi

ca marea îngheţată

un vers îmi răsună prin cotloane

„tu ştii că iarna tu eşti marea mea”

mamă

iartă-mă

nu pot opri răul să-mi crească în pântec

şi am început să vomit cuvinte

iartă-mă că nu eşti mândră de mine şi că în fiecare zi realizez că sunt

neîntreagă

ştiu că-i vina mea

îmi lipsesc mâinile probabil le-am uitat prin vreun pat

o buză am lăsat-o tipului creţ să o pună la presat

o pleoapă mi s-a topit pe obraz la ultimul bocet

când îmi căutam paşii rătaciţi prin crâşme

iar inima o mamă inima mi-a rămas zidită în pieptul

soţului meu

sunt numai bucăţi mamă şi îţi cer iertare

căci tu m-ai născut întreagă

să ne mutăm fericirea mai la nord

de câţiva ani tot cos

întrebări de gura mea

răspunsuri de noapte

să ne spânzurăm de acelaşi fir

iar aceeaşi voce să ne repete mereu şi mereu la aceeaşi oră

că e greşit

astă-vară am spulberat un mit

doar ca să adun întâmplări în mine ca pe un

ghem şi câteodată când tu eşti jucăuş să mi te încâlceşti

să te împrăştii în vene

iar când sunt depresivă să mi le tai să scot fire

colorate şi să înnod brăţări ale prieteniei

eu ţi-am spus că suntem altceva

tu îmi spui că te plictisesc poeziile

şi-mi propui să fugim într-o ţară nordică

să servim nefericire la pahar

sună interesant mai ales că am auzit că la oslo

e legal să fii greşit

trip cu fluturi

eram fata cu fluturi până să-i îmbăt

şi tu să mi-i desenezi pe bucăţi de cer pe care le-ai împăturit frumos

şi mi le-ai vârât în portofel

credeam că sunt cea mai (completează tu)

că în sfârşit te am

că tu o să-mi dăruieşti câte o minune

pentru fiecare zi din timpul rămas netrăit

ţii minte cum ne vărsam fericirea în aşternut

apoi ne certam în râsete până ne dureau sufletele

şi cafeaua era mai tare când mă trezeam cu tine

nu mai aveam nevoie de droguri

scurtcircuit de existenţă: într-o noapte te-am plâns până ai dispărut

fumez aripi de fluturi

le rulez meticulos le aprind şi trag adânc în mine

apoi mă întind în aşternut

şi aştept

printr-un colţ trebuie să fi rămas un strop

                        de fericire

tu – poemul meu fără final

înainte scriam poeme pe bucăţi de noapte

culegeam cuvintele de pe buzele unui mustăcios alcoolizat

poate din pantalonii lui

eram fericită în neîmplinirea mea

acum nu mai scriu

nu mai am nopţi cu ozn nici sticle nici fluturi

tu eşti poemul meu fără formă finală

aş vrea să te rescriu

mi-a ruginit condeiul în ultima noapte când mi-ai refuzat iubirea

era gratis

îmi lipseşti în nopţi ca astea

inspiraţia mi se revoltă

te scuipă pe bucăţi de foaie mi te mototoleşte

te aruncă în gunoi

iar eu în nopţi ca astea

te despăturesc te aşez sub veioză şi-ţi rearanjez cuvintele

te simt aproape când mi te citeşti

când îmi spui că împărţim aceeaşi nebunie

apoi realizez că lipseşte ceva

un cuvânt poate

habar nu am

un singur lucru e cert

pentru noi încă nu s-a scris finalul

nici dumnezeu nu mai e ce era

văd că ţi-ai păstrat proastele obiceiuri

credeam că ai scăpat de ele odată cu mine

încă te crezi dumnezeu şi încă

bei bere în loc de apă

mai aştepţi să apară eva şi să se materializeze

din toate fostele iubiri

din toate trecutele futaiuri

şi din toate partidele de amor de unul singur

până atunci îi umpli gura scriitoarei cu popcorn

să aibă ce scuipa pe hârtie

ea nu ştie că tu nu poţi iubi decât

la timpul trecut

ea te încearcă şi crede că tu poţi fi prezent

dar e înainte

ăsta poate chiar va fi anul tău

poate bagajele care au căzut asupra ta vor rămâne

abandonate într-o cameră de cămin

iar tu te vei muta într-o garsonieră

poate vei avea un atac de panică şi te vei trezi

în braţele evei într-o zi de februarie când filmul ăla

rulează din nou

poate

până atunci îţi reamintesc

            nu eşti dumnezeu

demonul interior

nu ştiu cum se face că ultima dată când ne-am certat

te-am închis într-o camera din mine şi te port aşa peste tot
iar tu de neîntovărăşire şi de plictiseală
valsezi cu inima mea sau poate vă daţi într-un leagăn
nu prea înţeleg ce se întâmplă în camera asta obscură
ideea e că din când în când te enervezi şi
te izbeşti puternic de pereţii mei interiori
unii ar spune că mă zbucium
alţii ar spune că inima mi-a luat-o razna dar
numai eu ştiu de crizele tale de nervi pentru că 
atunci când tu urli în mine toţi pixelii mei
se revolta îmi împung epiderma şi-mi scuipă foc
în obraji atunci tu zâmbeşti te linişteşti
şi din nou valsezi sau poate
te dai în leagăn.

un zeu oraşul ăsta

mon ami

nu pot dormi nopţi la rând deşi în patul meu

un bărbat se simte acasă mă tot frământă

dorul ăsta care îmi sufocă pieptul mă usucă

uite ce am păţit într-o noapte

pe când oraşul ăsta nesătul ca un zeu îşi primea

tributul de anotimpuri betoane ţigări şi tristeţi

tributul de oameni frumoşi urâţi oameni

care se iubesc şi se ceartă pe silent  în respiraţii sacadate

mi s-a întâmplat să realizez ca tu eşti asemenea

oraşului

nesătul

mă primeşti mă dezbraci mă visezi mă întrebare mă exclamare

mă ţipi mă contopeşti

cu gura cu mâinile tale cu epiderma ta cu ochii tăi de toamnă

până când

aud acorduri poluate de automobile

mon ami

îţi spun eşti ca un zeu

anotimpul hoţilor de cuvinte

e vremea

se apropie ziua aia în care trebuie să te reîntorci

îţi spun am ajuns la capăt de toamnă

imaginează-ţi că toţi ăştia m-au hoţit de cuvinte

oraşului i-au căzut frunzele

iar oamenii au îngălbenit

sunt deprimată aici printre betoane

nu mă crezi nu-i aşa

la tine e cald încă

dar trebuie

aminteşte-ţi că mi-ai promis

voi fi acolo când vei avea nevoie de mine

păi te las să ştii că se apropie ziua aia în care am nevoie

de tine

îţi voi pregăti un ceai pe care să nu-l recunoşti

tu îmi vei parfuma încheietura mâinii cu respiraţie tandră

pentru ceva vreme voi uita de alte iubiri

nu te reţin mult doar să treacă ziua

apoi ştiu că vei pleca

şi voi rămâne din nou cu betoanele şi cu hoţii de cuvinte

atât de tristă

toamna asta