au construit un oraş



acum trei ani şi-au dezbrăcat gurile de cuvinte
şi au închis sentimente într-o îmbrăţişare de paltoane negre
îmi amintesc
au făcut acelaşi lucru şi anul ăsta când au închis timpul în palme
iar inimile au început să se revolte la auzul altor nume

au construit un oraş roşu pentru psihotici
cu drumuri greşite şi încâlcite într-o cale lactee
unde e mereu vară iar zilele apun în cafea
unde stelele cad într-un lan de porumb
iar noaptea nu se satură de palme peste fund

în oraşul lor
sufletele se aruncă de la balcon
iar lacrimile se adună în filme
toamna cântă ploios în ferestre de chat
iar ei aruncă sâni unul în altul ca şi cum s-ar bate
cu bulgări de zăpadă

au construit un oraş roşu pentru psihotici
unde păstrează vara în cafeaua de dimineaţă

povestitorului



azi am nevoie de tine
să-mi spui poveşti cu feţi-frumoşi
şi ilene cosânzene
eventual ilustrate
am nevoie de tine şi de poveştile tale
magia a dispărut din prezentul meu
s-a îmbătat aseară şi s-a rătăcit nu ştiu pe unde
apoi m-a sunat şi a început să-mi ţipe blesteme
sunt o scorpie tu ştii tu mă cunoşti
ştii că nu-ţi cred poveştile
dar azi am nevoie de ele
pentru că în mine există o copilă
căreia îi plac poveştile inventate
azi vreau să fiu copilă
iar tu să-mi fii povestitor
să-mi spui despre hoţii de inimi
despre curvele fericirii
despre ispite cu fluturi în stomac
vreau să-mi spui poveştile alea cu adevăruri
azi vreau să ştiu că nu sunt singura
azi am nevoie de tine
să-mi spui povestea


iarna asta



într-o zi o să-ţi mănânc inima sau o să-ţi tai vreo arteră importantă
zâmbi el cu jumătate de mustaţă
şi-o să fac asta numai pentru că ştiu că-mi vei sfâşia sufletul
fără pic de milă

e în regulă iubire îi răspund
dar mai întâi de toate îngheaţă marea pentru mine
trebuie să ştiu că meriţi să te iubesc până la nefiinţă

îmi place să văd femeia din patul meu
ca într-o mare îngheţată îl completez eu obsesiv în gând
în schimb îi spun că are o părere prea bună despre el şi că
nu-i nici un fel de superman
zâmbeşte din nou cu cealaltă jumătate de mustaţă
apoi încremeneşte
el însuşi
ca marea îngheţată

un vers îmi răsună prin cotloane
„tu ştii că iarna tu eşti marea mea”

mamă



iartă-mă
nu pot opri răul să-mi crească în pântec
şi am început să vomit cuvinte
iartă-mă că nu eşti mândră de mine şi că în fiecare zi realizez că sunt
neîntreagă
ştiu că-i vina mea
îmi lipsesc mâinile probabil le-am uitat prin vreun pat
o buză am lăsat-o tipului creţ să o pună la presat
o pleoapă mi s-a topit pe obraz la ultimul bocet
când îmi căutam paşii rătaciţi prin crâşme
iar inima o mamă inima mi-a rămas zidită în pieptul
soţului meu

sunt numai bucăţi mamă şi îţi cer iertare
căci tu m-ai născut întreagă

să ne mutăm fericirea mai la nord



de câţiva ani tot cos
întrebări de gura mea
răspunsuri de noapte
să ne spânzurăm de acelaşi fir
iar aceeaşi voce să ne repete mereu şi mereu la aceeaşi oră
că e greşit

astă-vară am spulberat un mit
doar ca să adun întâmplări în mine ca pe un
ghem şi câteodată când tu eşti jucăuş să mi te încâlceşti
să te împrăştii în vene
iar când sunt depresivă să mi le tai să scot fire
colorate şi să înnod brăţări ale prieteniei

eu ţi-am spus că suntem altceva
tu îmi spui că te plictisesc poeziile
şi-mi propui să fugim într-o ţară nordică
să servim nefericire la pahar

sună interesant mai ales că am auzit că la oslo
e legal să fii greşit

trip cu fluturi



eram fata cu fluturi până să-i îmbăt
şi tu să mi-i desenezi pe bucăţi de cer pe care le-ai împăturit frumos
şi mi le-ai vârât în portofel

credeam că sunt cea mai (completează tu)
că în sfârşit te am
că tu o să-mi dăruieşti câte o minune
pentru fiecare zi din timpul rămas netrăit

ţii minte cum ne vărsam fericirea în aşternut
apoi ne certam în râsete până ne dureau sufletele
şi cafeaua era mai tare când mă trezeam cu tine
nu mai aveam nevoie de droguri

scurtcircuit de existenţă: într-o noapte te-am plâns până ai dispărut

fumez aripi de fluturi
le rulez meticulos le aprind şi trag adânc în mine
apoi mă întind în aşternut
şi aştept
printr-un colţ trebuie să fi rămas un strop
                        de fericire

tu – poemul meu fără final



înainte scriam poeme pe bucăţi de noapte
culegeam cuvintele de pe buzele unui mustăcios alcoolizat
poate din pantalonii lui
eram fericită în neîmplinirea mea
acum nu mai scriu
nu mai am nopţi cu ozn nici sticle nici fluturi

tu eşti poemul meu fără formă finală
aş vrea să te rescriu
mi-a ruginit condeiul în ultima noapte când mi-ai refuzat iubirea
era gratis

îmi lipseşti în nopţi ca astea
inspiraţia mi se revoltă
te scuipă pe bucăţi de foaie mi te mototoleşte
te aruncă în gunoi
iar eu în nopţi ca astea
te despăturesc te aşez sub veioză şi-ţi rearanjez cuvintele

te simt aproape când mi te citeşti
când îmi spui că împărţim aceeaşi nebunie
apoi realizez că lipseşte ceva
un cuvânt poate
habar nu am
un singur lucru e cert
pentru noi încă nu s-a scris finalul

nici dumnezeu nu mai e ce era



văd că ţi-ai păstrat proastele obiceiuri
credeam că ai scăpat de ele odată cu mine
încă te crezi dumnezeu şi încă
bei bere în loc de apă
mai aştepţi să apară eva şi să se materializeze
din toate fostele iubiri
din toate trecutele futaiuri
şi din toate partidele de amor de unul singur
până atunci îi umpli gura scriitoarei cu popcorn
să aibă ce scuipa pe hârtie
ea nu ştie că tu nu poţi iubi decât
la timpul trecut
ea te încearcă şi crede că tu poţi fi prezent
dar e înainte
ăsta poate chiar va fi anul tău
poate bagajele care au căzut asupra ta vor rămâne
abandonate într-o cameră de cămin
iar tu te vei muta într-o garsonieră
poate vei avea un atac de panică şi te vei trezi
în braţele evei într-o zi de februarie când filmul ăla
rulează din nou
poate
până atunci îţi reamintesc
            nu eşti dumnezeu

demonul interior



nu ştiu cum se face că ultima dată când ne-am certat

te-am închis într-o camera din mine şi te port aşa peste tot
iar tu de neîntovărăşire şi de plictiseală
valsezi cu inima mea sau poate vă daţi într-un leagăn
nu prea înţeleg ce se întâmplă în camera asta obscură
ideea e că din când în când te enervezi şi
te izbeşti puternic de pereţii mei interiori
unii ar spune că mă zbucium
alţii ar spune că inima mi-a luat-o razna dar
numai eu ştiu de crizele tale de nervi pentru că 
atunci când tu urli în mine toţi pixelii mei
se revolta îmi împung epiderma şi-mi scuipă foc
în obraji atunci tu zâmbeşti te linişteşti
şi din nou valsezi sau poate
te dai în leagăn.

un zeu oraşul ăsta



mon ami
nu pot dormi nopţi la rând deşi în patul meu
un bărbat se simte acasă mă tot frământă
dorul ăsta care îmi sufocă pieptul mă usucă

uite ce am păţit într-o noapte
pe când oraşul ăsta nesătul ca un zeu îşi primea
tributul de anotimpuri betoane ţigări şi tristeţi
tributul de oameni frumoşi urâţi oameni
care se iubesc şi se ceartă pe silent  în respiraţii sacadate
mi s-a întâmplat să realizez ca tu eşti asemenea
oraşului

nesătul
mă primeşti mă dezbraci mă visezi mă întrebare mă exclamare
mă ţipi mă contopeşti
cu gura cu mâinile tale cu epiderma ta cu ochii tăi de toamnă
până când
aud acorduri poluate de automobile

mon ami
îţi spun eşti ca un zeu

anotimpul hoţilor de cuvinte



e vremea
se apropie ziua aia în care trebuie să te reîntorci
îţi spun am ajuns la capăt de toamnă
imaginează-ţi că toţi ăştia m-au hoţit de cuvinte
oraşului i-au căzut frunzele
iar oamenii au îngălbenit

sunt deprimată aici printre betoane

nu mă crezi nu-i aşa
la tine e cald încă
dar trebuie
aminteşte-ţi că mi-ai promis
voi fi acolo când vei avea nevoie de mine
păi te las să ştii că se apropie ziua aia în care am nevoie
de tine

îţi voi pregăti un ceai pe care să nu-l recunoşti
tu îmi vei parfuma încheietura mâinii cu respiraţie tandră
pentru ceva vreme voi uita de alte iubiri
nu te reţin mult doar să treacă ziua
apoi ştiu că vei pleca
şi voi rămâne din nou cu betoanele şi cu hoţii de cuvinte
atât de tristă
toamna asta

lui C.

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
...
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventam,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
...
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
...
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
...
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pase.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi
...
Am învăţat ca oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi
...
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă
...
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
...
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit
...
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te striga un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.



jurnal de septembrie


1
pe tine te-am aşteptat doi sâni
unul de optişpe ani şi unul aproape matur
tu eşti copil mândru îţi porţi jocul pe buze
2
de când m-am întors
noaptea
câinii latră stele şi-o lună albastră
3
am inima nesătulă
de instabilitate
4
m-a atins
toamna asta
a venit cu o pâine caldă împărţită prieteneşte ca un miez de noapte
şi un înger beat în fiecare vineri
5
ştii ce e ciudat
totul se rezuma la scânduri pietre şi sticle
acum am adăugat puţin roşu şi teatru
6
fără regrete dragul meu
mă întreb de ce am amânat întâmplarea
e toamnă doar
7
atâtea drumuri nestrăbătute

eu te-am aşteptat doi sâni te-am făcut prieten
la primele ore ale dimineţii
cocoşii ne alungă spre casă
8 final
adu-mi-te