îmi cad frunzele iubitule

frunzele mele iubitule
una câte una ca sentimentele
se lasă în pământ
m-ai otrăvit cu iernile astea
blonde brunete crețe
de-au speriat și primăvara
când amândoi înfloream

îmi cad frunzele iubitule
și nici n-am dat în fruct
ce poate fi mai trist pentru mine
decât să mă usuc
înainte ca tu să mă fi cules
nu mai am putere să lupt
cu anotimpurile tale otrăvitoare

îmi cad frunzele iubitule
rămân goală în fața ta
ca un păcat
căci n-am știut să te iubesc
încrengindu-te

știi...
toamna a venit prea devreme

raisza

odată am întâlnit un înger
m-a rugat să-l ajut
să-și care aripile în bagaje
ca un melc
din lume în lume
știa să picteze ochi în suflete
și mi-a promis că mă învață
să tricotez amintiri
gândurile mi-au rămas înnodate în părul ei
cu fiecare ninsoare de dimineață și de noapte
și îi spun rugăciuni la telefon
ca păcătoasele fantezii la linia fierbinte
diminețile în noiembrie
ning îngeri cu bagaje
roagă-te
și ține-ți inima deschisă
ai să-i vezi și tu

Veșnic și pururi

să ne ascundem după monitoare

îngropând emoții în tastaturi,

căci mutăm lumile din loc

atunci când suntem față-n față.

e mai ușor să râzi și să plângi        

în semese-uri trimise când plouă

decât să ne udăm paltoanele

și-așa grele de atâtea secrete.

iar când zăpada va avea

din nou 10 centimentri

să ne regăsim aceeași noi

în fața casei verzi

căutând țumburuci pe cutii galbene.

să ne păstrăm imprevizibili

în continuă definire

ca niște copii prostuți,

când tot ce va rămâne

va fi un tu și-un eu

veșnic domniță idealistă

pururi tânăr derbedeu.

palmat

ne-am jurat în crenguțe de cireș

iubirea

ca doi copii flămânzi

ce rătăcesc în ploi

ascunzându-și regretele în buzunare.

și ne-am legat unul de altul

cu brățări de nu-mă-uita

să nu ne mai pierdem

printre necunoscuți.

acum când ne găsim

doar în flori de tei

pe asfaltul cald de mai

ne furăm săruturi din priviri

așteptând să fim amanți.

Iubite, uite, au înflorit castanii!

s-au aprins în suflet liniști în verde

ai simțit?

iubirea e strâmbă dacă o privești de după copaci

prin lentile neșterse.

curg din tine până la lună

mă scurg din lumină

și mă adun în planete

la picioarele unui zeu ce nu-i al meu.

Iubite, tu, pierde-mă cu fericiții

și nu-mi zâmbi în taine

primește-mi marginile-n tine

și plămădește-mă-n ecou.

Of, Iubite, uite, au înflorit castanii!

au curs în verde peste noi…

în taine ne-nfășoară luna

e altceva. e totul nou.

Haide!

Să ne despletim

Bucată cu bucată

În azi și mâine.

Să ne ancorăm

În nord

Fără să privim

Apusul.

Să ne chemăm

Și să ne ascundem

În palme.

Să trăim

În vise timide

Bucuria

Veșnică.

În timp nemărginit

Ne-am topit în vibrații de început

ale unor ființe care își găsesc refugiul în stele.

nu știam că voi rămâne cu luna stinsă.

timpul ne atârna greu pe umeri,

dar ne-am purtat pașii în dimineața unei șanse,

mestecând lacomi secrete.               

acolo s-a terminat ieri și a început totul.

Ne-am reparat singuri regretele

și ne-am îmbătat în cuvinte,

iar când plecam,

găseam ca odinioară,

singurătate.

Mi-ai șters amintirile de praf

și le-ai ordonat în sertare,

să-ți faci loc,

să-ți odihnești întoarcerea

pentru încă câteva mii de zile.

Te pierzi la pas

în căutarea eului,

mințindu-te că ești prea slab

și prea slab…

nu vezi cum te așteaptă

în jumătăți de oră?

Mă găsesc la umbra cuvintelor

rescriind aceeași poveste

în care am sfărâmat copilării.

nebunule de fericire,

învață-mă să uit

fără sfârșit, fără-nceput!

Altceva

„Good morning, sunshine!”, îmi spuse el zâmbind, în timp ce eu îmi dezlipeam genele ușor, ca un fluture somnoros scăldat în lumină. „Bună, Dimineața mea plină de taine!”, îi răspunsei eu, zâmbindu-i și îmbătându-mă pentru un moment cu toată ființa lui.

Era altceva. Era totul nou și era mult prea frumos ca să vreau să mă dezmeticesc. La fiecare pas pe care îl făceam alături de el o nebunie de emoții mă zăpăcea și acesta era drogul meu, trăirile multe și în contradicție. Refuzam, în sinea mea, să văd cealaltă bucată din altceva-ul care ne-a adus din nou împreună. Preferam să mă amăgesc spunându-mi cât mai des că totul e în mintea mea. Și câteodată funcționa. Îmi luam doza zilnică de zbucium și eram fericită. Poate încă sunt fericită. Poate… Ideea e că, încă, mă zbucium.

 Și tu te amăgești cu trăirea în prezent, când, de fapt, ești atât de prins în capcane ascunse în trecut. Chiar și așa, continui să mă fascinezi și să mă năucești în constelații. Nu-mi place să vorbesc și să mă rătăcesc în teorii, dar aș învăța și asta pentru tine. Și nu e un compromis. E doar o etapă prin care mi-aș dori să trec, căci altfel nu-mi explic combustia din mintea mea, de fiecare dată când îți sunt în preajmă.

Ți-e frică de tot ce-i omenesc și mă amuz teribil. Suntem atât de diferiți… pentru că mie nu mi-a fost niciodată teamă de inevitabil. Fiecare acțiune implică, prin definiție, anumite elemente. Așa că atunci când pornești la un drum pe care l-ai voit, îți asumi responsabilitatea pentru orice va urma, presupunând că ai conștientizat toate elementele acțiunii. Nu da înapoi, drumul e mereu înainte.

Zâmbesc. De ce? Pentru că mă îndrăgostesc și pentru că îmi era dor. Zâmbesc pentru că realizez că intuiția nu mă înșeală nici acum. Zâmbesc pentru că oricât de rău ar fi, tot bine e.

Sunt deschisă spre nou, spre vechi, spre orice ar putea să mă învețe ceva. Sunt deschisă și vulnerabilă și nu-mi este frică. Și iar zâmbesc pentru că în vulnerabilitatea mea sunt atât de puternică. Cu inima sus pășesc înainte și nu mă opresc. Cât de lung va fi drumul? Cât de greu va fi? Și cât de ușor mi se va părea mie?

„Noapte bună, licurici!”, i-am spus pitindu-mă în cotloanele somnului, legănată de mormane de gânduri încâlcite, amintindu-i că noaptea-i cel mai bun sfetnic. „Good night, baby!”, mi-a răspuns lăsându-se pradă somnului fără de vise.

Mâine va fi o altă zi…

de la început

Mă doare sângele în vene
se dezgheață
vrea să învie
și cântă a început
și-i foame a Lumină
și-i sete a Speranță
cu vorbe nenumite cheamă
un strop de dimineață
ce n-a mai încăput.

Alung din mine timpul vechi
și mă-nfășor în kilometri de cuvânt.
E Ziuă.
Degeaba zbori
de gândurile-ți frângi în limite de-avânt.

Mă doare sângele și tace
zăpada netopită strigă-n cer
E martie
E primăvară închisă-n carapace...

Cred în cuvinte și-n tăcerea lor.

Depresie. E intuneric in mine. Salvare.

Mi-a luat aproape doua luni sa-mi dau seama ce se intampla cu mine sau, mai bine zis, sa accept ce am. Da! A venit si la mine Urata. Nu stiu unde a inceput, cu ce a inceput, imi pot da seama doar de momentul in care lucrurile au inceput sa se agraveze. Era o dupa-amiaza placuta, eram in camera mea din apartamentul pe care il urasc. Am auzit zgomote dinspre bucatarie si curioasa, m-am dus sa vad ce se intampla. Una dintre colegele mele o luase razna, probabil avusese o zi prosta si a decis ca cel mai bine este sa-si verse nervii pe mine. De felul meu sunt "tare-n clanta", dar acela a fost probabil singurul moment din viata mea in care nu am reactionat cum as fi facut de obicei. Am incercat sa-mi pastrez calmul si sa o calmez si pe ea. Am reusit, doar ca am depozitat tot raul in mine. Mai tarziu a inceput sa se dezlantuie, "treptat, apoi brusc". Mi-a fost din ce in ce mai rau. Am fugit la mama, m-a ajutat doar pe moment, pentru ca intorcandu-ma in Iasi, am luat-o de la capat. A doilea moment a fost petrecerea de ziua mea, care ar fi trebuit sa fie fantastica. A fost, intr-un fel, dar nu asa cum mi-as fi dorit eu. Nu pot sa mai depistez si alte momente. De fapt, as putea, dar sunt prea obosita. Am aproape doua saptamani de cand am insomnii. Noptile numar stelele de pe perete, caut solutii care ar putea sa-mi usureze rahatul asta de viata. Mi-e frica! Am ajuns in punctul in care imi este frica sa traiesc, sa merg mai departe. Ziua imi pun o masca, ma innec in tigari, uneori mai beau si-o gura de vin. Si plang. Plang mult. N-am mai plans de multa vreme atat de mult. Mi-am spus ca trebuie sa fac ceva in momentul in care m-am gandit ca ar fi mai bine sa mor. Stop! Mie imi place viata, imi place sa traiesc, imi plac lucrurile marunte si colorate si trebuie sa le gasesc din nou.

Mi-am pierdut orice pofta de viata... Nu mai am vlaga, ma simt ca o umbra. Nimic din ce imi placea, nu-mi mai face placere. Nu mai pot sa scriu, nu mai pot sa port conversatii lungi si interesante, nu ma mai atrage aproape nimic. Nu mai gasesc rostul lucrurilor.

Mi-e ingrozitor de rau! Si am nevoie de ajutor. Nu l-am cerut pentru ca am simtit ca nu pot impovara pe nimeni altcineva cu povara mea. Insa lucrurile se inrautatesc. Pe zi ce trece ma simt tot mai neputincioasa. Simt ca nimeni nu intelege si nu ar putea sa inteleaga. Ceea ce ar trebuie sa ma incurajeze, gen :"toata lumea are perioade mai proaste; astea nu sunt motive sa te simti asa; trebuie sa-ti revii; vreau sa te ajut, trebuie sa vrei si tu;", toate astea mi se par enervante si, de fapt, nu ma ajuta deloc. Nici eu nu stiu ce ar trebui sa fac ca sa ma ajut, stiu doar ca este din ce in ce mai rau.

Vreau doar sa pot fi eu, cea dinainte. Sa pot sa visez si sa fac ceea ce-mi place. Sa ma pot bucura de lucruri mici si colorate, sa pot scrie din nou...

Maine va fi prima zi de terapie :) Singura am decis ca asta e cea mai buna cale. Vreau sa o gasesc pe Lorena, iar daca singura nu pot sa vad calea, poate e bine sa mi-o arate cineva. Urati-mi bafta si asteptati-ma, o sa revin :)

Pe Drumul Sfarsitului de Vara II

Ea: Soarele m-a anuntat! Azi am reusit sa inalt cerul cu doua mii de ganduri, zambete visuri... Asculta-mi poemul rostit cu glas transparent de vant!
El: Dar ce era panza stacojie de dincolo de raze, ce-mi ascundea cerul incarcat de mii de cuvinte? Simt totusi vantul cum te poarta frumos parfumata!

El: Te respir, te ascult, ai cutremurat calmul fiintei mele! Am intins o mana, sa-mi prinzi de ea o soapta...
Ea: Soapta mea iti alearga descult prin vene. Ti se va lipi de suflet... Cuvintele-mi slabite de atata realitate te asteapta sa le rostesti...
El: ... Draga dulce! Ai grija de tine! Lasa-mi urme sa ma pierd!

Ea: Vreau sa plang, dar mi s-a furat lacrima. Vreau sa fiu fericita, dar mi s-a rapit speranta. Vreau sa zbor, dar mi s-au spulberat visele. Vreau sa iubesc, dar sunt umbrita de amintiri. Imi canta inima, dar ma doare sufletul. Vreau sa incerc, dar ma inconjoara neputinta. Cuvintele mi-au incremenit sub stratul de rugina al viselor orfane. Dar o simt cum zvacneste in piept si tample (e iubirea...). Ma va calauzi spre o alta lume, iar acolo mi se va parea firesc sa spun ceea ce simt, caci aici trupul mi-e dezbracat de inima. Sentimentele migreaza... Bate ceasul unui nou inceput de dupa gratii obscure...
El: Draga de tine, ai nascut in mine o cascada de lacrimi. Te-as strange la piept, dar nu mai esti. Totusi pulsezi in inima mea. Am lasat aripa sub capul tau, acum viseaza, spera, nu te lasa coplesita de durere. Pe drum sunt eu, sa te port spre lumea mea. Iti dau un sarut pe gurita, unul pe umar, unul pe frunte!
Ea: Ideile se straduiesc a cuteza sa zboare libere, sa exprime ideea tematoare ca se vor materializa... Iau in brate somnul si-l mangai si ma intreb in cate iubiri ideale te-am cautat pe tine... Buzele mele asteapta infiorate ca umarul sa se imbrace cu un sarut ce-mi va risipi ridurile de ganduri...

Necunoscutii s-au numit. El era "Calatorul", iar ea "O ingera fara nume". Si-au trait o iubire. Una de basm, dar pe cat de frumoasa, pe atat de ireala...