lăsaţi caii de noapte să vină la mine

astăzi plouă
ţi-ai pierdut rostul într-o iapă blondă cu sufletul viermuit
şi plouă
rătăcim desfăcuţi în două
deznodaţi de noi

mă găsesc caii de noapte singură

astăzi nu mi-am băut cafeaua
tropotul lor îmi îneacă tăcerile în ploaie năucă
caii ştiu să sărute până înăbuşă sfârşitul
să plouă în mine
să plouă noaptea la marginea oraşului

calul ăsta îmi paşte sânii
să uit altă dragoste
verdele ochilor se oxidează în ploaie
căprui
inima a zvâcnit îngheţată
douăzeci de tropote mi-au amintit de ce m-am temut

caii de noapte se îmbracă în piele de prieten
şi astăzi El plouă din mine

„Omul va fi liber atunci când va realiza că nu este liber”

Renunţăm prea uşor la fericire amăgindu-ne cu mirajul libertăţii. Ne revoltăm şi protestăm împotriva chestiunilor minore care stau în calea noastră, fără să realizăm că, de fapt, singurii care încătuşează şi se opun libertăţii suntem noi înşine.

De fapt, când am fost liberi vreodată? Lumea şi societatea în care trăim impune reguli, pentru că aşa este firesc, pentru că aşa trebuie, pentru că dacă nu am avea reguli pe care să le respectăm, cel mai probabil am ajunge să ne mâncăm unii pe alţii de vii.

Aici voi face trimitere la o carte pe care am citit-o de curând, Insula Preafericiţilor de August Strindberg, o cărţulie interesantă pe care o citeşti repede şi care îţi menţine curiozitatea vie până la final. Autorul prezintă în cel mai simplist mod legile de funcţionare ale unei societăţi din momentul în care se încheagă până în momentul în care ajunge la un pas de destrămare, ca mai apoi ciclul să fie reluat. Subiectul cărţii este actual, iar mecanismele societăţii „preafericiţilor” pot fi aplicate oricând, oriunde. Erorile de funcţionare sunt reduse la greşelile indivizilor, aşa cum eşecurile din viaţa noastră pot fi reduse la alegerile greşite pe care le facem, la defectele pe care le avem, dar de care nu vrem să fim conştienţi şi care ne limitează. Insula Preafericiţilor este o carte bună pe care o recomand, o lectură plăcută care ne dezvăluie adevăruri pe care le cunoaştem, dar pe care le ignorăm din comoditate.

Revenind la renunţare, cred că suntem cumva programaţi să fim comozi, să alegem calea simplă. Ne este mult mai uşor să aruncăm vina de la unul la altul, de frică să nu suportăm consecinţele. Ceea ce nu realizăm este că efectele se vor resimţi şi asupra noastră, indiferent cât de buni alergători suntem.

ea se sinucide

în fiecare noapte
când împarte acelaşi pat colorat cu el
şi cu celelalte din somnul lui
se sinucide
când o blondă îl aşteaptă la cafea
iar el îşi modelează o realitate
din pahare goale

ea se sinucide
cu fiecare cal de noapte
care ar putea să o femeiască
şi la care renunţă

ea se sinucide
el visează eva

geneză

luni
dumnezeu e poet
îşi face o evă din versuri
îi prinde iluzii în păr
şi-i cântă din fluier
să aibă ce iubi
marţi
eva nu-i vorbeşte
o agasează cu întrebări
şi visuri de copil
o ameninţă că-şi ucide rivalii
miercuri
eva oboseşte şi îmbătrâneşte
dumnezeu îşi doreşte copii de înger
îngerul plânge
joi
dumnezeu cade în păcat
adună cioburile evei în saci menajeri
îşi lasă îngerul dormind cu veioza aprinsă
iubirea îl doare
vineri
femeia îşi doare locul între coaste
păcatul se îmbibă în trup
sâmbătă
dumnezeu îşi caută o mamă
pentru
duminică
eva asta nu-i sfântă deloc
îngerul e nebun.

îmi cad frunzele iubitule

frunzele mele iubitule
una câte una ca sentimentele
se lasă în pământ
m-ai otrăvit cu iernile astea
blonde brunete crețe
de-au speriat și primăvara
când amândoi înfloream

îmi cad frunzele iubitule
și nici n-am dat în fruct
ce poate fi mai trist pentru mine
decât să mă usuc
înainte ca tu să mă fi cules
nu mai am putere să lupt
cu anotimpurile tale otrăvitoare

îmi cad frunzele iubitule
rămân goală în fața ta
ca un păcat
căci n-am știut să te iubesc
încrengindu-te

știi...
toamna a venit prea devreme

mai întâi

stau la umbra genunchiului tău
şi-ţi număr versurile
eşti o poezie care nu se mai termină
începi în fiecare dimineaţă

te mai iubesc din când în când
ca prima dată
într-o sticlă de bere apoi o ceaşcă de cafea
te las să pleci
îţi număr paşii până la ieşirea din bloc
8 jumătate zâmbesc

ai văzut?
iubesc atât de mult castanii
încât mi-au înflorit la fereastră
la fel de mult mă iubeşti tu
iar eu înfloresc la umbra genunchiului tău

Universul este dat peste cap

jurnal de februarie

să-ți spun despre fericire și cele nouă milioane de biciclete din cotidian. 
adevărul e că a șaptea zi e magică. 
fără îndoială trăiește clipa pentru că așa a fost scris.


să-ți spun despre fericire

ți-e inima plină de iepe nebune

și o evă

dar tăcerea ai să ți-o vindeci în carnea mea

când mă plictisesc poveștile astea perfecte

de nu pot scrie

cele nouă milioane de biciclete

amintiri dintr-o cafea cu aromă de sărut

mă plimbă prin tramvaie

să găsesc una care bea sprite

și mă privește interesant

îmi imaginez că suferă

vin acasă și scriu despre ea

și despre tine

cotidian

mamele își dau la schimb secretele sexului

bucătăria mea pătrată

privește copii violând o fecioară albă

adevăr

femeia din stele

nenumită

și-a născut fericirea în sicriu

astăzi i-ai dat un nume

acum șase zile ai început să o iubești

de două săptămâni timpul nu mai există

a șaptea zi e magică

oamenii coboară din stele

direct pe zăpada pătrată

alina este un înger

care plânge muzică

noi inventariem sentimente

îndoială

niciun astru nu știe cât va dura veșnicia asta

carpe diem!

diminețile sunt mai frumoase de când tu îmi trezești ochii

nopțile se împart în

noi

prelungiți unul în ființa celuilalt

buze crescute pe buze

trupuri împletite în doi

și minuni

maktub

o tipă s-a dus la baie

și s-a întâlnit cu viitorul

mic dejun

stelele au cazut pe gatul unui drac
ce-si sterge urmele cu mopul
lasand tacere sa-mi adoarma in tample

gerul va spune mereu o poveste
in care dimineata naste verde in priviri
si cele mai frumoase zile se inmultesc
odata cu cerul coborat in bucataria mea patrata

tu stii
sunt defecta ca soarele asta de iarna
si ca scandurile care modeleaza doar sentimente
ciudate

iti pastrez prezenta in ceasca de cafea
sa ma cauti si maine intre chioscurile rosii

film de februarie

sub mormane de libertate imi ascund ranile
de frica unor ochi de piatra

parca ruleaza acelasi film de iarna
cu aceeasi idioata in rol principal
modelata din zbor
de maini care nu spun adevaruri si nici minciuni

de cate ori trebuie sa traiesc o poveste
pana sa-i gasesc taina
cand tu
ma aprinzi ca o lumanare in bratele tale
si topesc albul intre gene
sa-ti fac loc intre oase

februarie a rupt ceva din mine
si mi s-a imbolnavit carnea de privirea ta
somnul vorbeste la telefon cu un barbat
in care mi-am zarit trecutul

trupul imi ninge februarie idiot

filmul asta nu-mi mai place

soulmates (definitie)

"inseamna
ca daca eu sunt o usa de biserica
cealalta usa de biserica esti tu
pentru ca biserica are doua usi."

sâmbata cu sâni frumoși

îmbată-mă să nu pot deschide
dimineața în ochi
ca un orb să rătăcesc deshidratată de dragoste
când fericirea se ascunde după ochelari
iar patului să-i rămână dovadă
trup ostenit de femeie

minte-mă
ascunde-ți tăcerea în carnea mea
să te nasc într-o noapte în care gerul
îmi scrie poezii pe geam

pe piele îmi infloresc amintiri de război
cu miros de bărbat

Între oasele voastre

M-am rătăcit printre cârlionți, plete și farmece de tot felul: umor și râs haotic, mâini frumoase, fine, aspre, voci care-mi rămân în minte, blândețe, mârlănie, atenție prea multă, uneori indiferență și iubire... Uneori prea multă iubire.

M-am pierdut în poezie și muzică, pictură și fotografie. Și m-aș mai pierde încă...

Și mă arăt așa cum sunt, de fiecare dată. Sinceră, naivă, Eu. Fără să-mi pese, fără să mă gândesc că oricare dintre voi m-ar putea judeca și ar putea să mă numească „încă o alta”.
L-am întrebat cândva care dintre femei a contat pentru El. Răspunsul a venit prea simplu: „Toate!”. M-a înfuriat, nu am înțeles... Acum înțeleg pentru că și voi ați contat, Fiecare.
Și mi-ați construit fericirea... de moment sau statornică. Am visat, apoi am lăcătuit vise. Am sperat, apoi m-am întors la realitate, dar cel mai important, am devenit conștientă de cine sunt.

Și trebuie să recunosc...
Între oasele voastre m-am născut.