demonul interior

nu ştiu cum se face că ultima dată când ne-am certat

te-am închis într-o camera din mine şi te port aşa peste tot
iar tu de neîntovărăşire şi de plictiseală
valsezi cu inima mea sau poate vă daţi într-un leagăn
nu prea înţeleg ce se întâmplă în camera asta obscură
ideea e că din când în când te enervezi şi
te izbeşti puternic de pereţii mei interiori
unii ar spune că mă zbucium
alţii ar spune că inima mi-a luat-o razna dar
numai eu ştiu de crizele tale de nervi pentru că 
atunci când tu urli în mine toţi pixelii mei
se revolta îmi împung epiderma şi-mi scuipă foc
în obraji atunci tu zâmbeşti te linişteşti
şi din nou valsezi sau poate
te dai în leagăn.

un zeu oraşul ăsta

mon ami

nu pot dormi nopţi la rând deşi în patul meu

un bărbat se simte acasă mă tot frământă

dorul ăsta care îmi sufocă pieptul mă usucă

uite ce am păţit într-o noapte

pe când oraşul ăsta nesătul ca un zeu îşi primea

tributul de anotimpuri betoane ţigări şi tristeţi

tributul de oameni frumoşi urâţi oameni

care se iubesc şi se ceartă pe silent  în respiraţii sacadate

mi s-a întâmplat să realizez ca tu eşti asemenea

oraşului

nesătul

mă primeşti mă dezbraci mă visezi mă întrebare mă exclamare

mă ţipi mă contopeşti

cu gura cu mâinile tale cu epiderma ta cu ochii tăi de toamnă

până când

aud acorduri poluate de automobile

mon ami

îţi spun eşti ca un zeu

anotimpul hoţilor de cuvinte

e vremea

se apropie ziua aia în care trebuie să te reîntorci

îţi spun am ajuns la capăt de toamnă

imaginează-ţi că toţi ăştia m-au hoţit de cuvinte

oraşului i-au căzut frunzele

iar oamenii au îngălbenit

sunt deprimată aici printre betoane

nu mă crezi nu-i aşa

la tine e cald încă

dar trebuie

aminteşte-ţi că mi-ai promis

voi fi acolo când vei avea nevoie de mine

păi te las să ştii că se apropie ziua aia în care am nevoie

de tine

îţi voi pregăti un ceai pe care să nu-l recunoşti

tu îmi vei parfuma încheietura mâinii cu respiraţie tandră

pentru ceva vreme voi uita de alte iubiri

nu te reţin mult doar să treacă ziua

apoi ştiu că vei pleca

şi voi rămâne din nou cu betoanele şi cu hoţii de cuvinte

atât de tristă

toamna asta

timpul pe care nu-l avem ne învaţă. Timpul şi Octavian Paler

lui C.

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
...
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventam,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
...
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
...
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
...
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pase.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi
...
Am învăţat ca oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi
...
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă
...
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
...
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit
...
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te striga un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.

jurnal de septembrie

1
pe tine te-am aşteptat doi sâni
unul de optişpe ani şi unul aproape matur
tu eşti copil mândru îţi porţi jocul pe buze
2
de când m-am întors
noaptea
câinii latră stele şi-o lună albastră
3
am inima nesătulă
de instabilitate
4
m-a atins
toamna asta
a venit cu o pâine caldă împărţită prieteneşte ca un miez de noapte
şi un înger beat în fiecare vineri
5
ştii ce e ciudat
totul se rezuma la scânduri pietre şi sticle
acum am adăugat puţin roşu şi teatru
6
fără regrete dragul meu
mă întreb de ce am amânat întâmplarea
e toamnă doar
7
atâtea drumuri nestrăbătute

eu te-am aşteptat doi sâni te-am făcut prieten
la primele ore ale dimineţii
cocoşii ne alungă spre casă
8 final
adu-mi-te

te iubesc pentru că...

• ești slab, naiv și uneori copil
• mă vrăjești și crezi că-ți merge
• îmi crezi gogomăniile și mă înveți despre mine
• mă ierți de fiecare dată când greșesc
• accepți să-ți răspund obraznic că nu am să mă schimb
• mă faci să mă simt frumoasă chiar și în cea mai oribilă zi
• mă faci să mă simt dorită
• îmi spui că îmi stă bine părul dimineața
• știi să faci cea mai bună cafea
• când îmi gătești ești sexi
• ești un golan, dar mereu te întorci la mine
• faci pe-a durul, dar îți văd în ochi îndrăgosteala
• îmi spui cele mai trăsnite lucruri fără nici o jenă
• îți uiți tricourile la mine
• te simți acasă în patul meu
• cu mine te vindeci de altele
• îmi faci coliere și brățări
• vrei să învățăm franceză
• recunoști că ești un bou și chiar îți pare rău
• ești sincer și-mi spui tot ce faci
• te prefaci că nu-ți pasă că ți-am scris poezii
• m-ai făcut să-mi rup unghiile în perete
• crezi în ozn-uri și teorii ale conspirației
• îmi spui secrete
• îmi lauzi mâncarea
• mă alini când sunt tristă
• nu mă suporți plângând
• știi să renunți la mine exact atunci când trebuie
• mă inspiri
• îmi spui că am sâni frumoși
• mă inviți la cafea
• îmi spui că ți-am rămas în gând
• îmi dai mesaje surprinzătoare în timpul nopții
• îmi spui bună dimineața
• ți-e dor de mine, dar eviți să-mi spui
• îmi dai piese drăguțe
• îți place alunița mea 
• exiști în mine
• ştii să mă tachinezi frumos
• mă faci să mă îndrăgostesc de tine mereu
• vii să mă vezi de fiecare dată când te chem
• eşti discret şi misterios
• nu mă minţi
• mă minţi şi ai impresia că te cred
• ai barbă
• eşti incredibil de sexi bărbierit
• îmi aduci flori fără motiv
• mi-ai dăruit cele mai drăguţe cadouri
• ştii să mă alinţi şi eşti atât de enervant
• îmi scrii poezii
• piesa aia o cânţi numai pentru mine
• mă consideri fantastică
• sunt cea căreia îi dai mesaje înainte să adormi 
• mă simt în siguranţă cu tine
 

 

va continua ....

păzeşte-mă noaptea

stelele spânzurate la colţuri de străzi s-au stins
să-ţi pasc respiraţia obosită de temeri nespuse

în noaptea asta fii paznicul meu
cerul e sincer cu noi
şi-ţi plouă în cafea sentimente

an de an copitele mi s-au rănit
călcând adevărul
mituri cu prieteni

iar acum beţivii ne văd împreună
cum sărutăm căni a vindecare

în noaptea asta fii paznicul meu
ca în prima dimineaţă
când aveam atâtea să ne spunem
nu am stăpân
acum
fii al meu
să te duc în spate spre toamnă

astupă-mi botul cu vise de ducă
să nu mai plângă cerul la margine de anotimp

noaptea asta fii paznicul meu
şi curăţă-mi fânul de întâmplări

Ca după ploaie...

Când eşti între patru pereţi şi toate uşile şi ferestrele ţi s-au închis şi simţi că nu mai ai cale de scăpare, închide-ţi ochii, deschide-ţi inima şi mintea, apoi aruncă-te ca-ntr-o gaură neagră. Surprinzător cum găseşti soluţii şi rezolvări pentru toate. 

Sau vin ele la tine. 

Spuneam duminică noapte că abia aştept să treacă timpul ăsta care doare. Ştiam că tu nu mă vei ajuta şi că nu vei ezita să mă loveşti mai mult decât ai făcut-o până acum. Dar nu m-am lăsat pierdută. Eu cred în Cineva, iar El nu mă lasă singură. 

Şi mi-am lăsat durerea să se risipească în cuvinte, uneori în lacrimi, am plimbat-o pe toate străzile oraşului şi am lăsat-o să se rătăcească, mi-am ascuns urmele, să nu mă găsească cel puţin până data viitoare când din preaplinul inimii mele va trebui să vărs. 

Aminteşte-ţi cât de fericită eram! Cea mai! Dar am adunat atât de multă fericire în mine încât nu mai încăpea viitorul. Acum am înţeles de ce a trebuit să se întâmple aşa. Trebuia să fac loc altor bucurii. 

Şi ele au început să apară timid. 

Întâi vorbe frumoase spuse din suflet care m-au făcut să vreau să merg înainte, cu inima sus! 

Apoi un cântec care m-a făcut să zâmbesc de se uitau oamenii chiorâş la mine.



O plimbare lungă prin ploaie cu cea care m-a învăţat că zâmbind necazului îl voi ucide.

O colecţie de replici care nu dau greş niciodată :D

Şi ca ziua să fie întreagă: s-a ţinut de cuvânt, m-a sunat şi a venit exact în momentul în care aveam mai multă nevoie de el. M-am trezit şi am fost atât de fericită. Şi am râs şi ne-am băut cafeaua împreună în parc, din cănile mele faine.

Şi septembrie e aproape. Şi ca totul să fie perfect. A început să plouă exact când am vrut eu! Şi zâmbesc şi acum şi nu mai sunt tristă. Pentru că Cineva acolo sus mă iubeşte!

nesfârşitul - un alt anotimp

au venit furtunile să spele păcatele noastre nefăcute. e o altă toamnă pe care am chemat-o în fiecare noapte de când ţi-ai mutat căldura trupului spre nord. 

nu spui nimic, dar gândurile tale îmi sparg timpanele, atât de aproape de tine mă simt. atât de inexistent îmi eşti, atât de străveziu, te-am oprit înainte de sfârşit într-o aşteptare continuă. tu ştii. nu spui nimic, îmi eşti ca o fereastră acum, nici în inimă, dar nici afară. 

 te scriu ca la început, sincer şi naiv. tu taci şi nu mai ai farmecul misterului. îţi rătăceşti existenţa printre alte chipuri acum, mie îmi vii doar în vis. şi îţi aperi secretele cu tăceri. 

e mai rece acum şi-mi amintesc de mare. visam să ne trezească mirosul cafelei proaspăt făcută şi aerul sărat. soarele să ne sărute generos, iar ochii noştri să recunoască în celălalt fericirea. tu vrei timp să se aştearnă între noi şi să uităm. dar totuşi pe ce criterii uităm? de ce ne amintim unele, iar altele nu? de ce uităm? de ce să uităm? 

toamna asta e un nesfârşit al iubirii noastre. număr depărtările dintre noi, iubirea asta e încă flămândă de viaţă.

Aşteptare... Aşteptări...

Până acum m-am izolat în mirajul cuvintelor care tac, în iluzia unei existenţe care ar putea fi minunată de una singură. M-am înarmat cu zâmbete şi soare şi un fals optimism. Nu mi-am permis să-mi amintesc nimic bun şi nimic rău, nu mi-am dat voie să sufăr, să vărs lacrimi, am fost în stare de imponderabilitate.
Şi nu am avut nevoie de mult pentru ca toate să vină înspre mine, să mă inunde, să mă copleşească. Doar vocea ta şi o noapte... în care mi-am văzut inima zvâcnind şi iubind de la început până la sfârşit. O noapte în care am conştientizat greşeli, o noapte în care am iertat timpul.

Mi-ai spus să nu caut altceva pentru că voi rămâne cu aşteptarea. Nu am căutat altceva sau mai bine zis pe altcineva. Te-am acceptat aşa cum a ştiut mai bine o fată imperfectă să o facă şi te-am iubit nemărginit, în cuvinte simple şi pline de înţelesuri, frumoase şi mai puţin frumoase. Am avut zile magice şi nopţi de magie, am avut zile pline de furie, de plictiseala tăcerii, zile pline de cuvinte goale, dar dincolo de tot amalgamul ăsta de sentimente, am avut o iubire care ne-a ţinut împreună, dar de care nu am ştiut să ne îngrijim.

Ne-am înstrăinat treptat, unul spre nord, altul spre sud, unul urlând, altul fiind mut, aruncând cuvinte şi lăsând în urmă răni nevindecabile. O ştii şi tu, o ştiu şi eu. Cu ce m-am ales? Ironic. Cu aşteptarea.

Nu mi-am dorit nimic mai mult decât să reuşim să fim doi iubindu-se imperfect, dar magic, acceptându-se, modelându-se unul pe celălalt cu blândeţe. Doi care trăiesc iubirea aceea pentru care o lume întreagă ne va privi cu admiraţie şi invidie, aşa cum ne-am promis.

Am greşit. Din teama de a nu-mi repeta alte greşeli şi, nici măcar o clipă, mintea mea nu a conceput că aş putea face altele noi.

Nu mai ştiu nimic acum. Sunt străină de toate. Nu mă mai cunosc, pe tine nu te recunosc. Liniştea şi aşteptarea asta mută dor până în momentul de început.

Despre iubire, libertate şi alţi demoni

"Nu trebuie să luptăm pentru a fi liberi. Absenţa luptei înseamnă libertate." Chogyam Trungpa

O relaţie liberă, fără constrângeri şi compromisuri sună minunat în teorie, însă regulile există pentru a crea echilibru, chiar şi într-un cuplu. Sună a clişeu când spunem că suntem oameni diferiţi, dar acesta este un adevăr. Şi este aberant să avem pretenţia ca oamenii să se încadreze în tiparele noastre individuale. De aceea avem nevoie de reguli, de compromisuri. Iar într-o relaţie, avem nevoie, mai ales, de încredere, comunicare şi sinceritate. Dar până aici, totul sună utopic. Atât de rare sunt astăzi relaţiile care funcţionează după principiile astea, încât mi-e greu să cred că mai există.

Balzac spunea în Istoria celor treisprezece: „de ce refuzi să crezi în Dumnezeu, când e imposibil să crezi în oameni” şi dreptate avea.
Suntem crescuţi şi educaţi pentru o societate bolnavă. Suntem oameni bolnavi într-o societate bolnavă cu toate sistemele şchiopătând. Învăţăm de mici să ne furăm căciula, învăţăm să minţim, să trişăm şi să furăm, învăţăm să desconsiderăm valorile şi să credem în nimic. Nu mai avem Dumnezeu, iar dacă îl avem refuzăm să credem în El. Suntem construiţi să avem relaţii bolnave, să nu mai credem în iubire, să nu mai credem în cel de lângă noi. Şi ajungem în ipostaza în care suntem doar nişte maşinării incapabile să ia atitudine, incapabile să aleagă, fără putere pentru a schimba ceva. Şi ne conformăm, ne complacem în ape tulburi şi călduţe, eventual, le mai tulburăm şi noi un pic.

"Fiecare om e o formă de încăpăţânare, adică o idee." C. Noica

M-am încăpăţânat atât de tare şi din păcate, am pierdut. M-am încăpăţânat să-mi dovedesc şi să dovedesc că am dreptate şi într-un final am avut. Ceea ce nu am luat eu în calcul este faptul că atunci când te încăpăţânezi în felul ăsta, energiile universului lucrează împreună cu tine, chiar dacă finalitatea nu e tocmai una bună. Îmi pare rău cumva. Dar nu-mi rămâne de făcut decât să-mi învăţ lecţia, mai devreme sau mai târziu. Îmi este foarte clar că situaţia m-a depăşit pentru că nu am vrut să o depăşesc eu, iar acum nu are nici un rost să mă plâng.

"Gelozia este doar o formă a imaginaţiei terorizate care transformă în certitudine cea mai mică bănuială." Pascal Bruckner

Îmi recunosc boala. Nu voi putea să scap de gelozie, posesivitate şi paranoia până în momentul în care chiar îmi voi dori să mă vindec. Din păcate, am distrus multe iubiri aşa şi mi-am distrus şi mie fericirea. 

Închei tot cu nişte citate din Bruckner, pentru că altceva mai inspirat nu am în cap.

"Fidelitatea faţă de o persoană este un preţ prea scump plătit ca să nu fie compensată printr-o excitaţie egală: fiinţa căreia i se adresează o preferinţă exclusivistă are sarcina zdrobitoare de a-i înlocui pe toţi bărbaţii, pe toate femeile pe care prezenţa sa îi exclude. Sarcină imposibilă: nimeni nu este atât de divers şi multiplu precum e lumea."

"Astăzi, iubirile noastre mor de saţietate înainte chiar de a fi cunoscut foamea."

albastru marin

noaptea pândeşte păcatul femeii

lângă herghelii ce-i pasc laptele gurii

ea se îneacă în curgere de vise

cu ochi albastru marin

nu te-am mai sunat

să-ţi amintesc clipocitul lunii pe câmpia arsă

de unde femeia trimitea scrisori lui dumnezeu

ţine-ţi venele deschise

cândva mă voi plimba pe acolo

îmblânzitorul de cai

cu mintea înnoptată şi cu gâtul uscat de un chip ceţos
ţi-ai abandonat libertatea într-un pântece blond

fânul îţi miroase a iapă
şi toate potecile tale duc la ea
îşi ondulează spinarea pistruiată
şi-ţi ţine fericirea în lanţuri
ca pe-un trofeu

acum te crezi îmblânzitor de cai
aminteşte-ţi că eu sunt o scorpie

lăsaţi caii de noapte să vină la mine

astăzi plouă
ţi-ai pierdut rostul într-o iapă blondă cu sufletul viermuit
şi plouă
rătăcim desfăcuţi în două
deznodaţi de noi

mă găsesc caii de noapte singură

astăzi nu mi-am băut cafeaua
tropotul lor îmi îneacă tăcerile în ploaie năucă
caii ştiu să sărute până înăbuşă sfârşitul
să plouă în mine
să plouă noaptea la marginea oraşului

calul ăsta îmi paşte sânii
să uit altă dragoste
verdele ochilor se oxidează în ploaie
căprui
inima a zvâcnit îngheţată
douăzeci de tropote mi-au amintit de ce m-am temut

caii de noapte se îmbracă în piele de prieten
şi astăzi El plouă din mine

„Omul va fi liber atunci când va realiza că nu este liber”

Renunţăm prea uşor la fericire amăgindu-ne cu mirajul libertăţii. Ne revoltăm şi protestăm împotriva chestiunilor minore care stau în calea noastră, fără să realizăm că, de fapt, singurii care încătuşează şi se opun libertăţii suntem noi înşine.

De fapt, când am fost liberi vreodată? Lumea şi societatea în care trăim impune reguli, pentru că aşa este firesc, pentru că aşa trebuie, pentru că dacă nu am avea reguli pe care să le respectăm, cel mai probabil am ajunge să ne mâncăm unii pe alţii de vii.

Aici voi face trimitere la o carte pe care am citit-o de curând, Insula Preafericiţilor de August Strindberg, o cărţulie interesantă pe care o citeşti repede şi care îţi menţine curiozitatea vie până la final. Autorul prezintă în cel mai simplist mod legile de funcţionare ale unei societăţi din momentul în care se încheagă până în momentul în care ajunge la un pas de destrămare, ca mai apoi ciclul să fie reluat. Subiectul cărţii este actual, iar mecanismele societăţii „preafericiţilor” pot fi aplicate oricând, oriunde. Erorile de funcţionare sunt reduse la greşelile indivizilor, aşa cum eşecurile din viaţa noastră pot fi reduse la alegerile greşite pe care le facem, la defectele pe care le avem, dar de care nu vrem să fim conştienţi şi care ne limitează. Insula Preafericiţilor este o carte bună pe care o recomand, o lectură plăcută care ne dezvăluie adevăruri pe care le cunoaştem, dar pe care le ignorăm din comoditate.

Revenind la renunţare, cred că suntem cumva programaţi să fim comozi, să alegem calea simplă. Ne este mult mai uşor să aruncăm vina de la unul la altul, de frică să nu suportăm consecinţele. Ceea ce nu realizăm este că efectele se vor resimţi şi asupra noastră, indiferent cât de buni alergători suntem.

ea se sinucide

în fiecare noapte
când împarte acelaşi pat colorat cu el
şi cu celelalte din somnul lui
se sinucide
când o blondă îl aşteaptă la cafea
iar el îşi modelează o realitate
din pahare goale

ea se sinucide
cu fiecare cal de noapte
care ar putea să o femeiască
şi la care renunţă

ea se sinucide
el visează eva

geneză

luni
dumnezeu e poet
îşi face o evă din versuri
îi prinde iluzii în păr
şi-i cântă din fluier
să aibă ce iubi
marţi
eva nu-i vorbeşte
o agasează cu întrebări
şi visuri de copil
o ameninţă că-şi ucide rivalii
miercuri
eva oboseşte şi îmbătrâneşte
dumnezeu îşi doreşte copii de înger
îngerul plânge
joi
dumnezeu cade în păcat
adună cioburile evei în saci menajeri
îşi lasă îngerul dormind cu veioza aprinsă
iubirea îl doare
vineri
femeia îşi doare locul între coaste
păcatul se îmbibă în trup
sâmbătă
dumnezeu îşi caută o mamă
pentru
duminică
eva asta nu-i sfântă deloc
îngerul e nebun.

îmi cad frunzele iubitule

frunzele mele iubitule
una câte una ca sentimentele
se lasă în pământ
m-ai otrăvit cu iernile astea
blonde brunete crețe
de-au speriat și primăvara
când amândoi înfloream

îmi cad frunzele iubitule
și nici n-am dat în fruct
ce poate fi mai trist pentru mine
decât să mă usuc
înainte ca tu să mă fi cules
nu mai am putere să lupt
cu anotimpurile tale otrăvitoare

îmi cad frunzele iubitule
rămân goală în fața ta
ca un păcat
căci n-am știut să te iubesc
încrengindu-te

știi...
toamna a venit prea devreme

mai întâi

stau la umbra genunchiului tău
şi-ţi număr versurile
eşti o poezie care nu se mai termină
începi în fiecare dimineaţă

te mai iubesc din când în când
ca prima dată
într-o sticlă de bere apoi o ceaşcă de cafea
te las să pleci
îţi număr paşii până la ieşirea din bloc
8 jumătate zâmbesc

ai văzut?
iubesc atât de mult castanii
încât mi-au înflorit la fereastră
la fel de mult mă iubeşti tu
iar eu înfloresc la umbra genunchiului tău

Universul este dat peste cap

jurnal de februarie

să-ți spun despre fericire și cele nouă milioane de biciclete din cotidian. 
adevărul e că a șaptea zi e magică. 
fără îndoială trăiește clipa pentru că așa a fost scris.


să-ți spun despre fericire

ți-e inima plină de iepe nebune

și o evă

dar tăcerea ai să ți-o vindeci în carnea mea

când mă plictisesc poveștile astea perfecte

de nu pot scrie

cele nouă milioane de biciclete

amintiri dintr-o cafea cu aromă de sărut

mă plimbă prin tramvaie

să găsesc una care bea sprite

și mă privește interesant

îmi imaginez că suferă

vin acasă și scriu despre ea

și despre tine

cotidian

mamele își dau la schimb secretele sexului

bucătăria mea pătrată

privește copii violând o fecioară albă

adevăr

femeia din stele

nenumită

și-a născut fericirea în sicriu

astăzi i-ai dat un nume

acum șase zile ai început să o iubești

de două săptămâni timpul nu mai există

a șaptea zi e magică

oamenii coboară din stele

direct pe zăpada pătrată

alina este un înger

care plânge muzică

noi inventariem sentimente

îndoială

niciun astru nu știe cât va dura veșnicia asta

carpe diem!

diminețile sunt mai frumoase de când tu îmi trezești ochii

nopțile se împart în

noi

prelungiți unul în ființa celuilalt

buze crescute pe buze

trupuri împletite în doi

și minuni

maktub

o tipă s-a dus la baie

și s-a întâlnit cu viitorul

mic dejun

stelele au cazut pe gatul unui drac
ce-si sterge urmele cu mopul
lasand tacere sa-mi adoarma in tample

gerul va spune mereu o poveste
in care dimineata naste verde in priviri
si cele mai frumoase zile se inmultesc
odata cu cerul coborat in bucataria mea patrata

tu stii
sunt defecta ca soarele asta de iarna
si ca scandurile care modeleaza doar sentimente
ciudate

iti pastrez prezenta in ceasca de cafea
sa ma cauti si maine intre chioscurile rosii

film de februarie

sub mormane de libertate imi ascund ranile
de frica unor ochi de piatra

parca ruleaza acelasi film de iarna
cu aceeasi idioata in rol principal
modelata din zbor
de maini care nu spun adevaruri si nici minciuni

de cate ori trebuie sa traiesc o poveste
pana sa-i gasesc taina
cand tu
ma aprinzi ca o lumanare in bratele tale
si topesc albul intre gene
sa-ti fac loc intre oase

februarie a rupt ceva din mine
si mi s-a imbolnavit carnea de privirea ta
somnul vorbeste la telefon cu un barbat
in care mi-am zarit trecutul

trupul imi ninge februarie idiot

filmul asta nu-mi mai place

soulmates (definitie)

"inseamna
ca daca eu sunt o usa de biserica
cealalta usa de biserica esti tu
pentru ca biserica are doua usi."

sâmbata cu sâni frumoși

îmbată-mă să nu pot deschide
dimineața în ochi
ca un orb să rătăcesc deshidratată de dragoste
când fericirea se ascunde după ochelari
iar patului să-i rămână dovadă
trup ostenit de femeie

minte-mă
ascunde-ți tăcerea în carnea mea
să te nasc într-o noapte în care gerul
îmi scrie poezii pe geam

pe piele îmi infloresc amintiri de război
cu miros de bărbat

Între oasele voastre

M-am rătăcit printre cârlionți, plete și farmece de tot felul: umor și râs haotic, mâini frumoase, fine, aspre, voci care-mi rămân în minte, blândețe, mârlănie, atenție prea multă, uneori indiferență și iubire... Uneori prea multă iubire.

M-am pierdut în poezie și muzică, pictură și fotografie. Și m-aș mai pierde încă...

Și mă arăt așa cum sunt, de fiecare dată. Sinceră, naivă, Eu. Fără să-mi pese, fără să mă gândesc că oricare dintre voi m-ar putea judeca și ar putea să mă numească „încă o alta”.
L-am întrebat cândva care dintre femei a contat pentru El. Răspunsul a venit prea simplu: „Toate!”. M-a înfuriat, nu am înțeles... Acum înțeleg pentru că și voi ați contat, Fiecare.
Și mi-ați construit fericirea... de moment sau statornică. Am visat, apoi am lăcătuit vise. Am sperat, apoi m-am întors la realitate, dar cel mai important, am devenit conștientă de cine sunt.

Și trebuie să recunosc...
Între oasele voastre m-am născut.

un nume în buzunarul de la spate

mă ademeneşti ca pe-o virgină prima dată
cu poveşti defecte
naivă
le îndes în sticla de bere
şi te prefac într-o iubire de weekend
eşti ca orice alt nenorocit
te crezi dumnezeu pentru că ai una
împrăştiată în toate femeile

mai bine spune-mi despre buze şi lacăte
să te adun din greşeli a doua zi
să mă găsesc în fiecare os de evă amăgită
iar tu să mă rătăceşti
printre poveştile tale updatate sâmbăta

repetă-mă

mi-am uitat fluturii în stomacul tău
mi-ai dat la schimb un tricou
şi mi-ai spus să nu-ţi scriu versuri

cu lumina stinsă ne-am adunat în ape
înşelătoare calde curgătoare
ca împăcarea după o despărţire
însetându-ne de noi

te hrănesc cu vocale
îmi imprim dorurile în carnea ta
adânc
să nu mă uiţi
să mă trăieşti zi de zi
repetându-mă în tine
după ce pleci

cearşafurile te mai păstrează
şi mă încolăcesc sufocându-mă
cum gura ta mă sufocă marţea

noi
şi schimbul de fluturi nătângi
într-o continuă trăire
într-o continuă zbatere
între a fost este şi viitor

din valiză (poem cu păcate II)

fumez versete din biblie
și număr câte inimi am colecționat
în valiza de păcate
zâmbesc
ai luat resturile de oase din mine
să mă vindec în carnea altora
să pot mesteca iubirea ca pe un orbit
acum altul se adapă din mine
ca dintr-o curgere de voluptate
și-mi desenează alte contururi
în nopțile de marți și duminică
tu rămâi rătăcit
printre absint tequila și bere
părăsindu-mi patul pentru 20 de bani
și-un pod de fier
îmi ascund visele în tricoul lui
și mă trezesc fericită
poveștile se cuibăresc în cafele
și în ferestre de messenger
am greșit din nou
dar e destul loc în valiză